O vidră-mi doresc

Îmi doresc o vidră, nu să o am sau s-o stăpânesc. 

Căci nu aș putea trăi să știu că eu sunt cel ce-o îngrădesc.

Ci doar să o știu aproape, căci mă face să zâmbesc.

Cu ea, totul e altfel, e mai frumos și diafan, simt că trăiesc.

Puiuț micuț, cât pot eu oare pe tine să te doresc?

Să îți sărut dulceaga frunte și nasurile să ni le contopesc.

Chipul tău ferice și zâmbetul veșnic aș putea să ți-l privesc,

Fericire să-ți ofer la rându-mi și dragostea să-ți împlinesc.

Dar eu, te știu că ai venit din mare departare, că pe meleagul românesc

Nu e legal să te cunosc, să te am în brațe și să te îndrăgesc.

Nici cum a-mi fi altul gândul, să nu cumva să nu te prețuiesc,

Dară mai mari și-au spus cuvântul, și din forul lor judecătoresc

Au decis să ne taie avântul și de dragostea-ți să mă lipsesc.

Făr' de îndoială nu pricep să nu transpir și să mă ostenesc

Ca noi să ne purtăm tot dragul și de dor amorul să ni-l ocrotesc.

Primejdia s-o îndepărtez, neputincios am început să călătoresc

Să aflu vreo scăpare, negura cea mare poate ajung să o limpezesc.

Oare vreun regat mai blând, oare vreun ținut pe care să-l jefuiesc?

Și din a sa avuție libertarea noastră să ajung să ne-o orânduiesc?

Totuși trebuie să recunosc și sincer eu să îți mărturisesc

Că nu sunt chiar atât de iscusit, cum mi-aș dori și doresc să reușesc.

Căci lunile tot trec, și din puterile-mi ce am putut să scormonesc

Doar m-a dus în depărtări și sufletu-ți cu dor să-ți învelesc.

Dar nu mă dau bătut și mai hotărât, eu cu avânt, am să țintesc.

Cineva numai să îndrăznească a mormâii că eu te amăgesc

Și neclintit le-oi arăta voința-mi sufletului meu moldovenesc.

Trupșoru-ți alunecos atât de mult eu aștept să ți-l zăresc

Iar la iarnă căpșorelu-ți drag cu sărutări să-ți încălzesc.

Dară zvonuri despre un tărâm, ce pe cei ca noi îi așteaptă și îi primesc

Am auzit și curând presimt că urmează, presimt că am să îl găsesc.

Micule meu drag izvoraș

În deșert e pustie, pustie făr' de apă.

Mi-e sete și acum, cât am băut? Nu mi-a ajuns niciodată.

Nascutu-m-am însetat, cu praf în ochi m-am luptat să mă astâmpăr din piatră seacă.

Căutat-am și-n antracit, sfărâmat-am și pirită. Nestingherită setea mi-a rămas la fel de neliniștită.

Înfierbântat dorit-am ploaia să mă răcorească, în van mă scufundă marea,

Dacă doar în vapori a ales să mă recunoască.

Rostogoliră-mă vâltori în pustnică pădure. În-ecuprinsă serată mă găsise cea dulce, nesărată.

Tu, micule meu drag, tare mărunt izvoraș te arată.

Tu, ce ești cuprins și cuprinzi numai apă curată.

Rar fir răcoros de rană vindecător, te rog, în torent te adună.

Îndeamnă-mă de unde să socot din linu-ți șir să răsară furtună.

Tu, micule meu drag, tare mărunt izvoraș de emoție și afecțiune,

Să îmi povestești și de rău și de bine, să știu cine ești și ce te reține.

În amonte să îți descopăr parcursul, stâncile și roca s-o sparg.

Nestingherit să-ți năvălească cursul, să se ferească și lupul și ursul.

Să te faci cadere de nori, și puhoi de amor cu albia cucerește-mi apusul.

Pe mine în valuri, din maluri spre mări, în pustie să-mi amuțească și pulsul.

Nimicește-mi însetarea, pătrunsu-mi e apă de apa-ți pătrunsă.

Tagadam

Într-un dans ne-am cunoscut, ales-am să ne cunoaștem într-un dans.

Intim petrecut în încleștările de brațe, inimi bătând pe după șoapte.

Un doi, stâng drept și stâng iarăși apoi.

Ține-mă de mână, de mă urmează, am să îți aduc un trifoi.

Trei patru, așteaptă-mă doar vântul mă va aduce înapoi.

Pirueta, pirueta, întinde mână să te prind.

De-ar vrea și cântul să-mi redea trupul să-ți cuprind.

Am să schimb melodia înapoi, mai tandre sunt clipele de un doi.

Singur mișcările nu le pot pricepe, parcă întregul das ar fi de alt soi.

Cât de dragi îmi sunt mișcările pe care împreună le învățasem.

Fiecare întorsătoră, fiecare zâmbet de printre patru-cinci foi,

Fiece pas ascuns și nedesprins îndoi.

Tagam-tagam, ăsta e ritmul ce s-a lipit de noi.

Lumea valsa cu el atât de comun pe lângă noi.

Dar nu cunoșteau tainele sale, precum aștia doi noi.

Îmbrățisările ni le corectam atât de simplu amandoi.

Un pas mai lung, mai aproape și sincronul mai vioi.

Pirueta, pirueta. Unde ești? Stângaci singur pierd timpii

Cinci, șase, șapte și opt, toate îmi intră în război.

Trebuie să îmi recapăt ritmica, închid ochii și inspir.

Tagadam-tagadam, fără figuri complexe doar îmbrățișarea tândră în un-doi.

Îndelungi așteptări de dor și stângăcii fără de mangâieri apoi.

Noi, trei, patru, cinci, șase, șapte și opt, noi.

Semeni

Viața e plictisitoare, cât de greoaie, de rea și de anostă.. și atât de scurtă.
De ce timpul se măsoară în secunde și fericirea clipă cu clipă?
Cine a îndrăznit să ne dea suflare și apoi atât de teribil să ne curme?
Să fie El oare? Vina e a celui ce caută și vinovat începe să scurme.

Timpul poate fi atât de apăsător, viteza lui uneori poate să te fure.
Aș fi căutat un trai pașnic, dar plictisul nu poate să mă îndure.
Timpul e făcut de oameni pentru oameni, e doar de orientare.
Toate ce pot să ne apese țin doar de mintea noastră, ce jinduiește să zburde, să zboare.

Răutatea e eternă. E lupta noastră ce o ducem obosiți fără de încetare.
Răutatea e pretutindeni, e precum El. Ea doar așteaptă să o slujești și îți oferă fiecare încercare.
Doar în rai se regăsește pacea, doar de l-am dori cu însetare.
Cred că așa, căutându-l aici, poate-l vom regăsi și asta nu în clipe de visare.

Atât de simplu și totuși cât de ciudat, răul e ca timpul e făcut de oameni și aduce întristare.
De n-am fi sub Soare, nici ploile noastre nu ar mai fi să aștearnă atâta apăsare.
Un loc fără de griji, un loc fără durere, mâhnire și păcate.
Îngrijorător asta-mi spune un loc fără de noi, ar aduce raiul mult mai aproape.

Dară nu te pripi, stai, gândește-te, așteaptă...
Întoarcerea în Eden se presupune a fi primită de semeni,
Tu când te-ai mai gândit la ce gânduri și fapte semeni,
La cel de aproape și unde-l îndemni, la cum te privește și cât poți să îi însemni?
Raiul e ca timpul. E făcut de oameni pentru oameni.

Vamă

Te iubesc precum în basme, dară zgripțuroaica și cu zmeii nu mai sunt.
Așa-mi rămâne doar în luceferi și în astre rugilor să le dau cuvânt.
Te resimt, în trup și suflet, atingerile tale urme-mi lasă să-mi pătrundă-n simțământ.
Sufletu-mi căzut în plasa-ți, tu sirenă ce ma chemi, apă scufundată în pământ.

Văile albastre ne cutremur, codrii se îneacă în oceanul din adânc.
Cântul tău mă îndeamnă și mă cheamă: mirean la bordul unei plute să mă arunc.
Misterele de sub volbura spumegândă mă atrang ca să le ascult.
Stelelor bolții le urmez cărarea pietruită între stelele din adânc.

Ma înec, prinde-mă în plasă. Sunt facut pentru bulgării vâsliți de plug.
Te recunosc după podoabe, lumina lor subtil întunericul îl ung.
Cuprinde-mă de-mi dă aer, lucirea ochilor o pierd ca prin gând.
Să reluăm păcatul: trezește-mă cu mărul lui Adam mușcând.

Amețit în vâltoare, de volbură și valuri alungat înapoi către țărm.
"Salvat"- trecut-au furtuni, izgonit de briză și curenții de vânt;
Doar malul ne e dat să ne cunoaștem, atât de sacru și de sfânt.
Echilibrul e amar.. mai mult ar să ne piardă. Nădejdea ne-o sfărm'.

Pământul ascuns pe sub ape, apa înconjoară întregul pământ.
Echilibrul îi desparte. Ca unul sunt doar pe maluri și în adânc.
Mângâierea-ți mă macină, însetat îți cer fierbinte de plângi.
Mă azvirl înapoi către ape: În mariane așteaptă-mă atunci!

Izgonit nu mă aflii, din mare văzduhul cu privirea străpungi.
Pe uscat urme lasat-am, împinsă de sufragiu-mi să urci.
Maluri, vame înguste, necugetat aluneci din abis în alpin.
Prin fluvii, în râuri și torente către izvor mă cauți-n suspin.

Te-am căutat și nu ești.. atât de rece, inertul m-a înecat în declin.

Am să te aștept la graniță, teamă-mi e să nu ne despărțim divin.

Te-ai ascuns, cât am rătăcit.. rarefiatul m-a înghețat sub un pin.

Să ne regăsim la frontieră! Frică-mi e de călătoria celui creștin.

Dau viața în judecată

Nu sunt prea mult din univers. Cum aș putea? Pe când el e neînchipuit mai mare.
Nu atrag în juru-mi atâtea astre - au ele pe unde să se învârtă după soare.
Nici nu las în urmă zeci de castre. În timp, istoria, oricum au să le îngroape.

Dar căldură am, chiar de nu izvorăsc nici lumină, nici ape în neantul șters.

Prin formă nu mă evidențiez, doar în vis să mă preschimbi în zmeu.
Mintea nu-mi ridică pedestal, dar încercat-am să-l cațăr cum pot și eu.
În voință pe nimeni n-am să detronez - imperiile sunt sortite eșecului.
Iar spiritul îmi e retras și tăcut, dar viguros în adâncul cugetului.

Adesea, mă regăsesc conversând la imperfect, căci mă caracterizează.
Ca orice om, ce-n viață parcurs își face, apoi urmările îl stigmatizează.
Cum aș putea să răsad mai drept? Când eu în lume mă petrec, iar ea consimt că nu e.
Ne naștem aspirând la tot ce e perfect și ne facem parte din ce nu e.

Fericirea oricum e în van, mereu e îndeaproape urmată de tristețe.
Dar ea e mai modernă, căci îți garantează un final ferice, plin de noblețe.
Nădăjduiesc că mă vei numi un impostor, cuvintelor mele să nu le dai dreptate.
Cum aș putea să am, când totul nu e; și chiar noțiunea de noi este creată.

Știu, sunt melancolic. Solicit spre vindecare ceva, cu un final la fel de melodic.
Am să intentez fiecăruia câte un proces - câtă vreme mai am consilier juridic.
Noțiunii și universului, voi stârni o revoltă. Omenirea pentru echitate a votat! (sigur..)
Eu unul pentru câteva creioane de colorat "Ghidul cu bune practici pentru viață de urmat".

Dau viața în judecată, eu unul nu sunt mulțumit. Prejudiciul e integral realizat din daune morale. Despăgubire, solicit drept de uzufruct asupra tuturor culorilor din lume! Măcar a culorilor naționale Nu? Atunci împropietățirea pe 49 de ani. Poate prin uzucapiune să îmi rămână și pe restul tristeții.

Manifest

Eram mic și te știam așa puțin, voiam să te cunosc.

Basmele mi-te conturau, nu vreun post de TV anost.

De printre bunici și povești încercam să te recunosc.

Din păduri Morgana pe asfalt fugeai,
                           eu după tine căutam vreun adăpost.

Incă te caut în zare să îți văd trupul dintre felinare.

Poate să-ți aud șoaptele și să le aleg pe cele pe care

Spre cunoaștere să le urmez, camuflat, în recunoaștere:

Speranțe-n viitor și urmași.. și-a lor cale de renaștere.

Prada - scop bătătorit târâș pe genunchi și pe coate -

Căprioară, urs sau cerb, trofeele trebuiesc vânate.

Individual urcând treptele supradimensionate,

Pe scara societății aleargă vipera și cobrele pedante.

Mișel, întunericul se ascunde pe după umbre.

Colorit frumos, acoperă magic adevăruri sumbre.

Prins la colț de blocuri caută o cale de evadare:

Gândește, analizează pune în practică planul de scăpare.

Stratagema eșuează, încolțit în colți luat prin suprindere.

Organigrama virozei, câtă clasă în puroi și ale sale n moduri de a da șah pe tablă și în viață înfrângere.

Mușcat, virusul încolțește înmulțit cu timpul de expunere

Îngroașă râsetul și zâmbetul își adâncește cutele.

Vrei nu vrei, te acaparează închipuirile putrede.

Degetele încep să îți joace, vrând să facă rele.

Rituri lâncezite te povățuiesc, depanator de sfori de ață de pe gheme.

Ghemuit în același colț cu lampadarele stinse.

Nu mai ești încolțit de anturaje și gândurile "colet" distinse.

Ești încolțit de îmbâcseala din casă cu geamurile închise.

Capitulăm în rutină, oricum aerul e 70% azot

Ce poate să mai conteaze un procent de emisie?

Știm cu tonții:

Normativele-s exagerate de o oarecare comisie.

Aerul închis/smogul e inofensiv, oricum fumăm din greu.

Cu mintea întunecată, văd atât de limepede cât eram de derbedeu.

Nu e nevoie să ridic un deget să pot împli ce vreau eu

Trebuie doar să deleg, nu să mă închin ca un mason vreunui zeu.

Cu credință, poți câștiga și de ești credincios și de ești ateu.

Alege doar să te impui și să te afirmi. Aruncă-te în față cu tupeu!

Segregați, pierdem Colectivul. Uniți unind rămășițele

Arse.

Speranțele rămân refugiul unui gând de unitate:

Împiedicați de aviditate și propria mentalitate.

Privește-mă în ochi în oglindă, cântărește-le pe toate

De-aș stărui și eu m-aș începe a mă bate:

Inima doar pentru mine.

Ce fac, ce gândesc, ce creez și aleg să cresc

le fac să-mi fie bine.

Ființe fantastice, malefici precum poveștile despre strigoi

Spâni, din regatul celui Roș ne jucăm de-ascunsa prin noroi.

Aceeași, dar despărțiți de factorul vizual și cel material.

Îngrădiți de-un banal epidemic blocaj mental.

Cât aș vrea să ne trezim!

De-am stărui, de-am alege pentru amândoi:

Descoperiți de vicii, în suflete de oameni goi

Dezgoliți de ego, gândește pentru toți și implicit la noi.

Cât de ușor poate fii să te pui pe primul loc,

Să reglementezi legi: ce te au doar pe tine ca scop.

Te cunoști cel mai bine, încredere ai doar in tine.

De-ai știi leacul pentru cancer, ne-ai vinde pastile

Homeopatice și pe el l-ai îngropa cu tine.

Învăluit de putere îți e atât de ușor să te pierzi,

De nu erai deja pierdut crescut pe pile,
Nu cu fructe din livezi. Nu le vezi…

Deschide-ți mintea către retrospecție, primitor la critică și inspecție.
Nu doar amputa daunele, caută cauzele de infecție.
Pansează, nu pasează. Ajută-i pe oameni, să poată ieși din noroi.
Tratează, nu trădează. Numai împreună sistăm accesul la gunoi.

Astfel, în timp te poți corecta pe tine.
Mă vezi că am călcat strâmb îmi dai una după cap,
Mă prinzi de mână și mă tragi și pe mine.
Ia-i pe toți la puricat și fii cu ochii-n patru.
De atâtea ori un fraier a putut preveni un dezastru.

Înțelege un lucru, iar ăsta e doar pasul unu.

De-ar fi să alegem în familie și colegialitate:

Tu m-ai ajuta pe mine și înapoi toate ți-ar fi ajutate.

Tată de fiică, ea se întoarce seara din oraș.

Singură, e o pradă ușoară: e agresată de-un golănaș.

Băieții se plimbau pe stradă, tu vezi scena fruntaș.

Dai din coate și lătrați, atât de simplu alungați pe pungaș.

Am luat taxiul din centru, 2 km să ajung grăbit până la gară.
La destinație face 30, zis chiar așa într-o doară.
Ciripește, nu dormi, iar de e un cap pătrat.
Reține numărul și firma și apoi l-ai reclamat.

Studențel, colegii de grupă nemulțumiți, dar plictisiți și nedornici de comentat.
Vorbă în vorbă, am convins vreo doi să își spună nemulțumirile și împreună
Am oprit una dintre nedreptăți, în urmă am lăsat pentru mulți o cale de urmat.

Manager de spital inapt, ține spitalul blocat.
De partid e sus pus, nici măcar un vot nu l-a adus.
Doctori și asistenți de spital se revoltă.
Incompetența nu are cum să le stea în contră.

Membru de partid, directivele din consiliu devin din ce în ce mai de câcat.
Nu mai stau în bancă, cu mâinile la spate legat. Decât să fiu o masă din nimic.
Mai bine mă ridic, bat cu pumnul în masă și din nimic am ieșit atât de multe să fac.
Dar ce să vezi, și Ionică m-a urmat, cel nou a avut și el ceva de contestat și așa:
Nu am putut să oprim de tot inepția, dar totuși au reluat textul la corectat.

Copii de bani gata, cu părinții vin la școală cu buzunare la exhibiționat.
Profesor cu drag de elevi, refuză și le explică cum își fac odrasla agramat.

Cu trenul de la mare, mă întorc liniștit acasă.
Din boxe încep să sară muzica unui încuiat.
Sunteți un vagon întreg de oameni agasați.
De nu vă arătați deranjul și acționați, voi nu el e un handicapat.

Ne-am ajuta fratele ajutați de frate. Hai că nu e chiar atât de greu!
Ai avut și tu atâtea momente când ai avut tupeu, dar nu mai fi derbedeu.
Fii un zmeu, și latră când cineva aruncă cu rahat în mulțime,
Fii critic când cineva nu își face treaba bine, și de greșești
Acceptă și învață: data viitoare toți vom câstiga cu tine.

Primul pas e de la tine, restul vine de la noi. Cu încredere îți mărturisesc: totul pleacă de la educație.
De-am lucra toți, cât de sigur știu la toți ne-ar fi mai ușor, toți am fii mai bogați
Și toți ne-am bucura de un sistem medical adevărat, de sistarea birocrației,
De justiție, am înfrâna și chiar decapita urmele de corupție.

Copilul ar merge atât de dornic la școală, iar seara ar avea ce să ne povestească.
Noi tot atunci, prea împliniți, vom putea în ochi.. sinceri îl lăsăm să ne privească.

Sărut-o, iar și încă o dată.

La fine de zi, când trupul să îmi cadă,
Iar când pe pat ciolanele-mi grămadă,
Mireasma-i în așternut să mi-o ascundă.

Picioare reci, între ale mele fierbinți se afundă.
Zvelt, mâna să mi-o fure și sub cap de o aruncă,
Eu din ce în ce mai amorțit și ea tot mai rotundă.

Barba-mi 'ți-e pieptene, părul tău fața-mi inundă.
La mine în brațe, din univers în somn te cufundă.
Nasu' mă gâdilă, în cosmos înapoi într-o secundă!

Îți e frig: cuplul între plapumi și pături să pătrundă. 

Legământul fierbinte și iubirea "așa duios" ne inundă.

Treaz supus la mare încercare: răsuflarea ei culcată.

Chinuitor amânat, de Ene vizat în cele din urmă,

Tresari impacientată: Flacăra e stinsă, ușa închisă?

Da, dar vezi de verifică acum. Caută, drege și face.
Liniștea-i îți va aduce, atât glorios, somnul în pace.

Revenind, ea zvâcniște în somn de vise purtată.
Sărut-o pe frunte și te strecoară alături încă o dată,

Adormind cu picioarele afară, ea înfofolit adormită.

Trecut abia de șapte, te trezești atât de învigorat.

Scurtă, dar deplină odihnă langă îmbujorată.

                                            Sărut-o, iar și încă o dată.

Nor

Păsărele înaripate brăzdează cerul tremurate.

Rând pe rând, valurile împănate, poate poate vânturile să le ducă cât mai departe.

Trece un nouraș pe cer. Trece azi, trecea și ieri.

Gând și pală, din aripi fluturate, în vânt transformată suflă în timp și se lasă purtată.

Nouraș! Măi nourel, ce treci azi - treceai și ieri.

Văzduhul cutreieri, munții și văile din depărtare tu treieri.

Dară de când tot brăzdezi tu cerul albăstrel?

Nu mi-ai văzut mândra cum tot zburai cătinel?

Amiezile o prind culegând zmeurică în grădină,

Iară serile de joi din pridvor citește și din el în jur lumină.

Din vals și marș de aripi m-am născut și în zare am plecat.

Câte locuri am strămutat, câte văi și dealuri am întunecat.

În câte păduri ploi și tunete am uitat, înfuriat m-am aruncat.

Dar de mândra ta a fi, să știi că de după munți în vale,                                                        

După orașe și sate, peste case am tot umblat, mult m-am mai uitat.

Și într-un loc am trecut, într-o seară de joi de fugii către o sclipire apoi.

Dintr-un pridvor luminat, știu că am cătat și-o fată mi s-a arătat:

Cu mintea-i încărcată, cu ochii plânși: căuta într-o carte, încurcată.

Draga mea.. îngândurată, sărăcuța mintea-i încărcată.

Drumeț m-am ales a merge, lumea a cunoaște, orizontul a înțelege, pădurile - petrece.

Să fugăr paserile: porumbeii, vrăbiile și ciorile, cormoranii!

Doamne, dă ca vântul să bată mai năprasnic: nouri, nouri din aripi să se nască!

Întinși, dar blânzi ploile calde să le fie. Mângâierea și dragul îmi vor duce.

Și când va fi de a turna, poate pe afară se plimba și pe ea în alint o apuce.

Picături vor picura, sufletul și trupul ii vor mângâia. Îngândurarea îi vor împrăștia.

Obrazul înlăcrimat cu lacrimi îl vor spăla și la loc de adăpost, când de tunete a înălța,

Să îi spui de dor, să îi spui de călător și când a fi să luminăm în pridvor.

Nouraș, drag nourel! Du-te iute, nu mai sta cătinel. 

Mergi precum o mare și precum ea, tu aprig te varsă!

Dar de când a fi pe ea să găsești, lasă-te în picuri duioși

În cerc înconjoar-o, când pe ea să o cunoști. 

De spaimă să o ferești, dulce tare îi vorbești:

Că de drag și de dor, mă fac pală de vânt,

Către ea să mă îndrept, mă arunc la pământ.

Să cobor ca un nor și la pieptu-mi flămând

Arzător te cuprind, din negură stele urmând.

Munteancă cu miros de kerosen

La miez de noapte ne-am cunoscut, de fapt de Ziua Imnului Național.
Andrei Mureșanu se gândi la niște versuri, dar se gândi și la o noapte.
Dansam cu prieteni, dar numai noi ne-am sincronizat ca în diferențial.
Rock, tequila și mișcari ritmate; tot ce a lipsit au fost una, două șoapte.

Să accepți câteva priviri, să știi să scrii în nisip și să ceri mării marea.
Atât cred că am știut. Veci nu socot că m-oi pricepe la lume și la date.
Te urmăream, nu te uitai. Munceai căpruii ochi, cât mai cătai tu zarea.
Zâmbete, dans și ușoare bucle; tot ce a lipsit au fost una, două șoapte.

Explozie solară să fi fost când nu l-am zărit pe Ra răsărind?
Să fi fost când apele răcoroase de umbre ne fereau în umbre cât cuprind?
Astronomi nu dorm, cât de neștiutori. Cherche la femme!
Lui Ra i te-am cerut. Războaie în Egipt - rege eu mă proclam.

Proeminența-i lumină și hidrogen din pete solare, el ne-a dat.
Văpaie tu l-ai aprins. Pete de insolație, explozie m-ai însemnat.
Briza mării, lipsit de atingeri, mărinimos eu eram vegheat.
Cad de somn. Adorm, picioare reci te rog de mă ia în brațe - căzut-am din eden.
Diletant am fost și am rămas, încă te caut în răsărit munteancă cu miros de kerosen.
Dar oare ce sunt eu?

Timpule trimite-mă la izbavă

Florile regina nopții cântă, dar gândurile nu zboară.
Cugetul în al său supliciu, mintea puternic înfioară.
Ceasurile, pot doar să bată, iar inimile să se îmbată.
Bat și ele, cât pot să bată: doar vreo ușă să le deschidă.

Orologiile sună. Timpule, să înveți inimile să răzbată!
Căci trecutul lui nu e curat, iar conștiința le e pătată.
Două inimi bat. În fapt, pot doar să pompează sânge,
Precum durelile de cap, nebunia lor, te poate frânge.

Suspin cumplit, destine coroiat. Doar soarta poate să te bată!
Oh.. cât meriți, fir-ai tu de împielițat și firava-ți judecată.
Zăpezi și frunze doar să îngroape sângele de pe săgeată.
Somnul fie sfeșnic, noaptea limpezească fruntea îngândurată.

În viață, orb poți fi de două ori. În rest se pedepsește.
De taci consimți: muțenia sau frica. veci, nu izbăvește.
De minți, te minți. Iar sufletul, molcom, îți lâncezește.
De în a tale minți vrei să construiești o liniște: citește.

Citește ce tu simți, citește ce te îndeamnă să te dezbraci.
Să te agați de ce-ți e scump și drag, precum vrejurile de araci.
Să dai lacrimilor frâu. Și-n pârâu` renăscut, fii iarăși botezat.
Ce merită în viață e atât de greu de obținut; nu-s cărți de colorat.

Luptă! Paj slab de înger, de vrei crăiasa să o străfulgeri.
De îți apar demonii în cale, ea să îți fie paznic și înger.
Ridică-te acum din mlaștini și nu fii atât de slab de înger.
Sincer, cutremul bătăilor căldură va revarsa, oricât de ger.

Viață

Fie zeul sau demiurgul cel care îi dictează;
Soarele, din amurg în amurg, cerul îl pictează.
Fie în nud, fie îmbrăcat de un nor nomand,
Se așterne, neam de neam - privirile-l pătrund.

Cerul său, mărginit de brațele lui Atlas,
Erupând zi de zi, iar noaptea dând altor focuri glas,
Răsad așterne vieții într-un cerc de ape.
Înconjoară-mă-n simțiri. Caută-mă îngrădit de zile - șapte.

Îndrăgostit

Cad stele pe cer, dar nu suficient să îți cer atâtea.. clipe de amor.

Nu sunt zile îndeajuns de lungi să-ntregească o clipă, dar e dor.

Să te cuprind în mâini cu avânt. Să-ți prind obrazu-n sărutare,

Înfierbântat, aburindu-ți ochelarii. Așa-m să înfloresc o floare.

Caraghios sau chiar ridicol - doar zambetul să îți cunosc a face -

Lasă-mi mâna în palmă, la piept să-mi treci. Vin', te rog, încoace!

Greu și mohorât de e, lasă-te pe spate. Cu pieptu' să-ți despovărez

Chemarea. Și und' tu mergi, nu-i greutate, căci eu din spate îți urmez.

Ferice câmpuri însorite, câtă dragoste cunosc să-mpartă. Alergăm.

Cu nasul fur obrazului contur, rămân țintuit chemării: ne sarutăm.

Pe bicicletă, zburdalnic o cunoaștem. Lume largă tu o iartă!

Pedalează în soare către ce inima-ți simte: caldură, viață, artă...

Sub florile copacilor înfloriți se las petale-n furtună peste noi,

Cum, în zborul lor, și ele pe Pământ; si noi ne îmbrățișăm șuvoi.

Al nost' împrejur se învârte-n dans. Reveria pașilor, atât de simplu:

Închizi ochii - mi te lași. Te prind, păru-ți cascadă - buzele-ți umplu.

În timp întunecat cădem în culcuș ferit, în căldura de halat să ne răpim.

De ochi ascunși, lipsiți de minte mistuim cu desăvârșire fericirea. Să fim...

Ce e dat și drept, fie. Vino! Doar lasă-mi dorul și iubirea, în suferință să consimt.

Să știu, să învăț, să nu mai mint. Eu, cu zâmbet, spun: în suferință-i fericirea. Te simt..

Stradă cu nuci

Pășesc din inerție, în spate să îmi las umbra - pe o stradă de nuci înconjurat.

Privesc din reflex, dincolo de orizont de aș putea să trec - îndepărtărilor furat.

Presimt din experiență, toamna frunzele au să cadă - frunzele în al lor picurat

Mi-au spus cândva. Ce mi-au spus de fapt?

Ramurile se zbat. Nucii cântă mut, atât de mult, ei, îmi vorbesc - făr de cuvânt.

Ramele de nuc sunt vii. Pământul murmură, atât de surd, e același clasic jurământ.

 Rădăcinile smerit răzbat. Imortal, un peisaj rămâne timpului - trecutului mormânt.

Mi-au spus că toți vor arde. Vor arde în focul cel mai sfânt.

Frunzele sunt ruginite. Strada e plină sub pasul meu agale, ce în liniște îl aștern.

Presimt din abis de ființă, în a minții chibzuință, presimt că-s un liber subaltern.

Privesc din reflux, e o armonie-n firmament, un lied de neșters, ce răsună etern.

           Candva mi-au spus, nu cred să-mi mai fi spus.                    

                              Să fi fost un răsărit? Să fi fost doar un apus?

Persoana

Nu e adevar pe lume indeajuns de cert spre a cunoaste.
Toate ce exista traiesc si trec prin mine spre a se renaste.

Pasesc pe mersul inapoi al unei minții atrase de șoapte.
Minte, cum poti tu minte? Ignor, caută dincolo de fapte.

In launtrul meu e un copil, e fatarnic si curios cat incape.
Nu pot sa-l stapanesc. De nu-s atent ma pacaleste pe la spate.

In adanc nu sunt singur, am un sfetnic. Habar n-are de bine si rau.
Il urmaresc peste tot. Ma indruma si catre pisc si catre hau.

Temere-mi e sa nu pot sa discern. E atat de inocent imi spune si de rau si de bine.
In joaca-mi arata oferta, dar alegerea si tot ce e de decis si facut tine de mine.

Trag nadejde ca am sa pot sa il conving pe mine sa ma asculte.
In mine nu sunt doar eu, e o minte cu o persoana sau poate mai multe.

Negură

Înfrânt și înfrigurat trecutul ți se varsă, ce din cerul senin, cu nori de ploaie te apasă.
Aduni amintiri, gânduri și fapte, din toate ce dor din chibrituri scântei, aproape, se lasă.
Se aduce ofrandă, ce arde în flacără. Te încălzește în alinare și fața-ți luminată albastră.
În liniștea unui zile depline, ce urmează să îți lase revanșă - ecoului din ziduri făi e casă.

E o flacără roșie, ce suspină tăcut - e arsă. Deasupra unui lan de maci apusul se revarsă.
Remășițele în jar se zbat, în recurență - ochii să nu ții piardă. Rezistența îți e precară.
Albastră liniște a fost, revine ce a fost rece și amară. Cerul e sângeriu-ntreaga seară.
Pierdut în priveliști te urmărește din spate. Te paște demult, minte-ți și inimă săracă.

E o flacără neagră pe un fir de tăciune și ceară, într-o mare de cenușă, ce arde în negură.
Apăsator ți se zbat, dezolant, clipele toate. În întuneric și frig, pierdut în tristă noapte.
Din bezna din jur, ce strigi să te scape, se târăsc către tine, se târăsc mai aproape.
Tot vin din abis, dintr-un hău auzit doar în șoapte. Te caută-n smoală să facă dreptate.

Răbdare

Răbdarea îți ia atât de mult timp să o înveți,

Deși, sincer, cred că nu se învață niciodată.

Când, nevolnic, trebuie să tot înduri, să tot aștepți

Clipa-n miere se preface, amară impregnată.

Nu e că ai sta pe loc și nimic ce nu ai putea tu face,

Dar sunt lucruri cu rost și fără rost, ce toate nu-ți dau pace.

Atâtea culori și forme fără sens, se joacă în pasteluri colorate,

Ce-n scopul lor caută doar să acopere albul pur, plin de dreptate.

E ceva mai măreț decât noi, ce ne guvernează de departe.

Se agită în simplitatea noastră, să ne îndrepte poate, poate;

Dar și în neghiobie ce oare e greșit, de ferice ar fi toate?

    Ascultă, caută și află, cercetează și te-ntreabă. 

Cu răbdare ai să le termini, curând, pe toate,                         

                                 Bineînțeles, când nu vei mai putea răzbate.

De poți

Nu poți să o cari în negură și ascuns.
Nu poți nici să îmi mărturisești.

Nu poți din gând s-o alungi,
nici cumva s-o risipesti.

Nu poți din sine grai să o liniștești
Și nici din suflet uitării să o dăruiești.

Nu poti! Nu poti... nu poti..
Nici trecutul să-l schimbi să-l retrăiești.


Dar eu.. ce simt, ce știu, ce pot?
Ce pot să iți daruiesc..
Ce pot să iți ofer în schimb să-mi dai piatra să ți-o duc?
Să o ridic, să o împing, să o târăsc, să mă târăsc în coate,
Urlând, în lacrimi: neputincios, nevolnic, imperfect, greșind și strâmtorat,
În mare... în mare să o arunc.

Poate în încercari tânjind, fie tardiv, să o sparg.. s-o crap, s-o fărmițez.
Să o disip în vant și ape, erodată în timp în oceane -
Fir cu fir - din firmituri să o sting, să ți-o iau, mintea să-ți limpezesc,
Fruntea să-ți înseninez, uitării s-o dăruiești, din sine grai s-o liniștești.
Risipind să alungi orice din negură și ascuns, când îmi mărturisești.

Imi lipsești

Unii spun că Pamantul, adunand mistere, e atat de frumos in imensitatea sa,
Dar si cat de urat iti poate fi, cand tot acel mister te impiedica in a sta in preajma sa.

Unii cred ca timpul recunoaște, drept măsura cea mai pură, doar secunda.
Dar sa vezi de cate ori trenul iti va ticăi, cand iti vei revedea amorul,  oda.

Unii simt ca dorul este golul ce se naste in lipsa celui ce iti implineste dragostea.
Dar cu atat mai mult, si tu resimti ca in absenta ei haul atat de usor va aparea.

Unii, altii, ceilalti... sunt momente cand de restul nu-ti mai pasa,
Tot ce gandesti si vrei e sa ajungeți amandoi, cat mai curand, acasa.

Doar să facem o prostie

Hai să dormim pe podea, dar să o facem amândoi,
Sau poate să petrecem nopțile de vară sub stele.
Mâine să alergăm de dimineață prin lanuri de trifoi,
Doar unuia cu patru foi să ne șoptim toate visele.

Hai să uităm de o zi de facultate și să o petrecem doar noi doi,
Sau poate să o facem în particular, să ne predăm cu rândul.
Mâine să îți fac eu o omletă cu cacao sau poate în fiecare joi,
Sau orice altă năzbâtie ce ne va cuprinde vreodată gândul.

Hai să fugim o săptămână undeva la munte numai noi,
Sau poate să aruncăm de pe un pisc avioane de hârtie.
Mâine să căutăm să adoptăm doi cățeluși și un pisoi,
Poate câinele și în casă să îl ținem,
                                           doar hai să facem o prostie.

Să poți muri dezbrăcat

Sunt anumite gânduri de care trebuie să te dezbraci,
Hainele să îți cadă de vrei cu cineva să rezonezi.
Există clipe în care, oricum ar fi, abia pășești stângaci.
Păstrând maieul pur curat, cămașa să ți-o șifonezi.

Sunt anumite lucruri pe care trebuie să le faci
Și unele pe care doar tu poți să le alegi de fapt.
Există momente când poți doar răni și să ataci,
Și unele în care îți muști din buze, mut și inapt.

Sunt anumite frecvențe pe care trebuie să le îmbraci,
Sunetul să îl poți asculta la high quality cu adevărat.
Există pleope a căror fericire vei vrea să o satisfaci,
Să trăiești onest, oricând a fi, să poți muri dezbrăcat.

Neștiutor

Habar nu ai de cine esti si ce-ai sa ajungi de fapt,
Nici ce incercari sa treci sa intelegi cat esti de apt.

Caci tremuri tu, copil crescut - acum om mare, in aceste vremuri,
Cautand neincetat, uitand părinti, mereu dupa tacute trenuri.

Pășesti pe alte urme, drumuri, cai, carari ascunse in noapte.
Adeseori, prea mult se prea si poate, dupa straine soapte.

Pasesti agale sau chiar alert, caci poate poate, sa iti gasesti o cale.
Dorind a urca pe munti - sa parasesti fantoșa ce ar ramane in vreo vale.

Cu ochii-n departari mereu ai tot cercetat culorile - lumina.
Cercetezi si acum cu greu, nu-i vorba altfel, sa gasesti cumva umila.

Enigma, ce nu te lasa in veci plebeu si singur a te intoarce.
Tu sa tot calatoresti mereu, pân ce de clipe-n fine te vei stoarce.

Cenușiu

Alb,
Albă îmi este coala de hârtie,
Dară minte de gânduri îmi e plină.
Nu înțeleg ce e și ce o să vină,
Dar probabil cerneala e de vină.

Greu,
Greoi îmi este cugetul uneori,
Fără de cale să pot să îl desdoi.
Nu știu dacă ține de amândoi,
Dar cert îmi e că îl răpunem goi.

Slab,
Slabă memorie mai pot să am,
Când fericirea uită să o soarbă.
Nu îmi e vreun fir ascuns în barbă,
Ce n-ar dori acum să mi te aibă.

Negru,
Neagră ar fi noaptea fără de lumină,
De n-ar fi inimi de departe s-o mențină.
Nu cred că de e pală ea în bătăi suspină,
Ci doar de culoarea nu e cea ce o alină.

Patimă

Inima-i desăvârșită, ochii ei calzi și buzele-i zburdalnice

Obosite caută, sub pătură, culcuș să adoarmă-n clipele-i prielnice. 

Subtil de prin mister somnul se anunță, iar de prin așternuturi,

Oricât ar fi de ascunsă, un văl o culege prin ale astrelor țesuturi. 

Cum muza începe a toarce, iar în vis ca prin magie încape

Tot ce vrea și ea așteaptă se aduce mai aproape. 

Noaptea, strecurată și în această lume, de prin cărări tună,

Necunoscute toretele de apă într-o ploaie le adună. 

Când ea se întoarce dinspre fereastră, ritmul bătăilor i se întețeste

Și un sărut cumplit îi fură răsuflarea toată, surâsu-i dezmorțește. 

Îmbrățișarea dulce în zbor o duce de peste plaiurile dorințelor

În așternuturi primitoare, trupuri pitulate în intimitatea ființelor. 

Mâna tremurând dinspre coaste tiptil cărare calcă înspre coapse.

Buzele încleștate se brăzdează între gât și obraji mușcate. 

Pieptu-i toropit îmi cunoaște pieptul și din jocul nebănuit 

Sentimentul ne inuntă simțurile și ne ascunde firmamentul. 

Mâna fermă ce dinspre omoplați în jos se lasă sfios să curgă, 

Dezlănțuie contopirea, în îmbrățișare, se săvârșește amorul încă.

Gura ageră, ce pe la ureche șoaptele atât de sincer le aruncă, 

Necontenit anunță suflarea nestăvilită, ce urechea i-o inundă. 

Din fluviul viselor s-au născut basmele și din ispite- încercările. 

De prin fiori timizi, ce-au ars, se consumase aprig răsuflările.

Dintre tăceri nespuse nebunii și reginele își cercetau mutările,

Ce prin înflăcărarea lor, căutau în dans să îndure toate urmările.

Șuvoiul rece al picurilor blânzi, puternic, se lăsă în geam să bată. 

Primind cu fericire patima- din răsărit lumina lovește fără pată.

Crepusculul succesiv se stinge, iar în el misterul iară se disipă.

Rămasă singură, razele în reveria lor pleoapele pe rând le tot ridică.

În jurul lampadarului stradal

În jurul lampadarului stradal mă plimb la miez de noapte,
Pașesc în umbră îngândurat și nu pot să îmi încap niciunde.
De juru-mi împrejuru-mi înconjurat de orice fel de șoapte
Ce gândul mi le-a dat, aș fi plecat, dar nu am loc fie oriunde.

În jurul lampadarului stradal să îți povestesc de o iubire
Ce mi-a fost dat ca eu s-o am și să o înec în amăgire.
În împrejurări frumoase am întâlnit o drăgăstoasă fată,
Dar mai apoi mi-a fost dat să o cunosc pentru prima dată.

Totuși cum știm că este lumea pământeană și cărarea grea în viață,
Locul face să ne împartă: ea pe un fir de păr și eu -un fir de ață.
Dară gândul ei prinzându-mă de mână am ales un câmp cu flori,
Ce-am mai alergat în el, cum ne-am bucurat de atâția dulci fiori.

Înstrăinați de depărtări nebănuit ne-a fost dat să ne știm ca unul,
Ca orele să treacă abia și ea și eu să știm mereu und-ne e gândul.
Legați de transparente îmbrățișări am ajuns să ne lege o conexiune,
Poate candva să ne vedem și să pecetluim amorul într-o dimensiune.

Tot îi plăcut să știi că undeva în zare este cineva ce e numai al tău
Și că în orice fel de imprejurare și poate în orice fel de negru hău,
Să știi că ai oricând scăpare, că e un foc ce îți păstreză de căldură,
Că îți pregătește alinare numai să mergi la el când viața e prea dură.

Înstrăinați de depărtări și ajuns hoinar intrai netrebnic într-o poiană,
Iar pe o potecă, uitând de remușcări, rătăcii după o luminiță orfană.
După copaci nu se vedea nicicum focul și mă luai de după lumânări
De m-am fript așa rapid cu ritmul dansului unei stranii încăpățânări.

Tot îi plăcut să simți căldură aproape, oricât ar fi ea de pală și pitică

Și ca între atâția nori de negură să îți dea o rază licuricii fie ea și mică.

Să trăiești în prezent, nu în clipe viitoare, e un tainic răgaz de alinare, 

Dar apoi conștient să vezi că din acel viitor ai comis o tacită asasinare.

Înstrăinați de depărtări era firesc să dăm cândva prinsorii drumul,
Ca orele abia să treacă și să mă înlăcrimeze aspru din zare fumul.
Legat de febra dinspre orizont aflai că a fost incendiu și se stinse

Totuși oare am să mai aflu vreodată eu despre jarul ce se risipise?

În jurul lampadarului stradal ți-am spus cândva de o iubire,
Ce mi-a fost dat ca eu să o am și să o tot păstrez în amintire.
În împrejurări duioase din îndepărtări îmi voi aminti de tine,

Dar să știi: ferice tu vei fi cu oricine mai aproape decât mine.

În jurul lampadarului stradal mă plimb la miez de noapte,

Pășesc în umbră îngândurat și mă păzesc de viclene șoapte.
De juru-mi împrejuru-mi înconjurat nu găsesc loc niciunde.
Eu urmăresc un foc de căutat, ce plecase de acum oriunde.

Suicid/Detașare/Extaz

Suicid

Zgomotul în învălmășeală îmi constrânge mintea.

Înăbușirea gândurilor, când inima-mi mințea,

Mă împinse către margine și pe cărarea grea.

Am să fac din nou ca pietrele să îmi oprească prăbușirea.

Zbuciumul în agitație îmi suprima liniștea.

Spuza tâmplelor, când fruntea îmi fierbea,

Mă iscodise către nisip și unde curge Dunărea.

Am să fac din nou ca apa sa îmi potolească aprinderea.

Zarva în nodul gâtului îmi inhiba curajul.

Carența inimilor, când îmi sporea clivajul,

Mă izbăvise către uitare și unde crește dozajul.

Am să fac din nou ca dependența să îmi adoarmă personajul.

Zăpușeala în privire îmi osândea calmul.

Inaptitudinea ochilor, când îmi propășea chinul,

Mă izgoni către ascuțit și ce lovește ciocanul.

Am să fac din nou ca lama să îmi dezinfecteze filmul.


Detașare

Tremur, transmit tacit trecutul în trepidații.
Vibrez, vindec vădit vinovăția în vibrații.
Oscilez, observ obscur oroarea în oscilații.
Făuresc, farmec falnic faptele în fluctuații.

De mult am început să constat doar hăul ce mă înconjoară,
Dar abia după sfârșit am reușit să eman lumina interioară.

Acum văd limpede: nu contextul era cel care mă omoară,
Ci lipsa acceptului că ce e în juru-mi nu mai era ca odinioară.

Crescut-am contra vicisitudinilor vieții.
Cunoscut-am de-a rândul oamenii și straturile gheții,
Câtă dezolare cunosc ei, câtă ură ninge - le adună nămeții.
Mă întrista supărarea lor, mă întrista și fericirea.
Cautat-am sensul dreptăților, cautat-am pieirea.

Nu e loc de scăpare, nu e vreun mers închinat ca vers de schimbare.
Nici vreun război de dus sau eroi de tranșat - spre unica eliberare.
Nu e vreun rost de zis de ultimii dintre noi dați la corbi de mâncare.
Totul e doar un nimic și e tot ce avem și ce ne macină cel mai tare.


Extaz

Oh..
Precum adierea ușoară a vântului simțită într-un oarecare colț de codru într-un hamac,
Precum bătaia Soarelui prin nori răzleți dezvelind bogatele culori ale unei flori de mac,
Precum cântecele nesfârșite ale turturelelor și ale naturii, ce răsună atunci când tac,
Precum atingerele tandre și sărutul bogat ale unei iubite răscolind fluturii-n stomac,

Așa-m să aștept fiece gând, fiece fapt - oricât de blând, oricât apt-
ce mi-a fost dat să-l simt, ce mi-a fost dat să-l ca't.

Așa-m să-l iau or de e sfânt, or de e drac - oricare avânt, oricare atac-
ce mi-a fost dat să aștept, ce mi-a fost dat de drept.

Reaprinde flama ce m-a făcut să fierb,
Sau o reaprind eu și-o admir superb.
Îi decojesc flacăra și focul acerb.
Îi zmulg sâmburele precum un necopt și un imberb.
Regret toate predicile și străvechiul proverb.
Și-l înghit, închizându-l cu ochii-mi blanjini de cerb.

Trait-am printre oameni, cât am trăit? - Și era să pierd-
Acum trăiesc în Univers și făr' să rătăcesc în el.. mă pierd.

Urma/Va urma

Urma,

E dansul cel care ne leagă și cel ce ne desparte.

El ne îmbie și ne cheamă rostind necuvântate șoapte.

Soarele arde amintiri, iar nisipul pe deoparte

Le răsfiră în vântul depărtărilor dinspre miazănoapte.

Jocul cântecelor se încalecă într-ale noastre fapte,

Când spuma mării purcede dintre stânci și valuri sparte.

Pătura evadării, peste tălpile cărării se lasă noapte,

Iar farmecul mării în îmbrățișări așterne un somn aparte.

Va urma,

E dansul cel care ne desparte și cel ce ne leagă.

El ne învie și ne sfarmă-n roțile necumpătate ce-aleargă.

Luna aprinde amintiri, iar apa apoi să le culeagă

Le înșiră-n tulpinile codrilor ca toamna să nu le șteargă.

Patima partiturilor se deșiră, nu o să se conveargă,

Când bruma zorilor în lumină o să se mistuie pribeagă.

Sinestezia ispitelor subtil va sista subit să meargă,

Iar sieși-n solitudinea lor misterele or să se reîncheagă.

Nu

Nu știu, niciodată nu cred că am știut

Să-mi aleg o cale, măcar ca de-nceput.

Să-mi aștern un plan în piatră și nu-n lut.

Să iubesc ce am și ce am cunoscut.

Nu vreau, nicicând eu nu am vrut

Ca tu să pleci, fie-un singur minut.

Dorindu-te, într-o zi tu ai dispărut

Lăsand-mi dorul și clipe ce-au durut.

Nu pot s-o schimb, nici nu am putut.

Inima-mi luptă, dar glasul îmi e mut.

Mintea-mi fragidă și gându-mi abătut

Să fie ei de vină că eu te-am pierdut?

Nu neg, cu ușurință nu aș fi renunțat

De-n negură agripnia nu m-ar fi resemnat.

Naiv din fire de emoții mereu guvernat,

Să pot să judec sincer, eu asta am uitat.

Nu cred, oricum nu ar avea vreun rost,

Ca din speranțe să îmi fac un adăpost,

Să continui să sper, indiferent de cost,

Să suflu amăgirii de parcă nu ar fi fost.

Nu cuget, căci a mea rațiune a secat

Căzută în anarhie profund m-a tulburat

Și liniștea mi-a luat și somnul mi-a furat

Dar în fine frigul flama mi-a resuscitat.

Nu simt, pretutindeni tăcerea s-a întins.

Vindecat de-acum ignoranța mi-a învins,

Mi-a ars lent trecutul și focul mi l-a stins.

Necugetând, prezentul trupul mi l-a prins.

Nu sunt ceea ce par sau cel pe care-l vezi

Nici cel pe care îl știu ori cel de tu îl crezi.

Nimic nu rămâne neschimbat de nu visezi,

Căci cel ce am fost e în vis, să nu-l veghezi.

Miraj

Pășesc pe plaiurile conștiinței.
Pășesc prin amintiri,
Căci caut în străfundul ființei,
Caut printre regăsiri.

Deplin îmi este dus și gândul,
Deplin printre amintiri.
Răsfoind cu el și eu de-a rândul,
Răsfoind prin trandafiri

Un loc să-mi îngrop acum mirajul.
Un loc atât de sfânt,
Ca din mormânt să-mi scape eul,
Mi-e sete de mormânt.

Plebeu captiv în mintea-mi viciată,
Plebeu am fost. Nu sânt.
Secat-mi cugetul de partea pervertită.
Secat îmi e mirajul in vânt.

Nedrept

E de neînțeles cum într-un timp atât de scurt

Din lăuntrul simplului om se poate comite un furt.

E de neînțeles cum necontenit dorul poate să doară,

De parcă de ieri nu ne-am mai văzut pentru prima oară.

E de neînțeles cum o ființă prelung... în gând îți tot poate fi,

Deși de-un amar de timp tu nici din zare trupul nu i-l ai putut privi.

E de neînțeles cum trecând pe unde tu s-ar putea chiar acum să treci

Inima-mi tresare, oare am să îți revăd ochii de atunci, pe cei atât de reci?

E de neînțeles cum inexplicabil subconștientul adesea îmi sabotează simțurile,

Iar prin solitudine arborescent crește recurent migrena, ce-mi acaparează mințile.

Pentru mine e de neînțeles... e de neînțeles... e de neînțeles...

E atât de nedrept să te îndrăgostești după ce tocmai te-ai despărțit.

Impregnat de tine în lipsa ta

Șălășluiește în lăuntrul meu puternicul incendiu al iubirii
Și nu pot să îl domolesc și să mă detașez trăirii.

Mocnește în pântecele meu avalanșa de jar a amorului
Și nu pot să o liniștesc și să plătesc dările dorului.

Umil mă arunc ofrandă în a dragostei aporie
Și nu pot decât să retrăiesc tentațiile într-o reverie.

Inspir mireasma palmelor și îmi readuc trăirea atingerilor.
Închid obosit privirea pleoapelor și îi revăd lucirea ochilor.

Închin clipa liniștii și ea îmi redă glasul în dimensiunea ecourilor.
Împiedic setea cu torent de apă și se reaprinde gustul încleștat al buzelor.

Impregnat de tine în lipsa ta,
Nu dorul mă ucide ci dorința de a te avea,
Căci pe el îl resimt și în preajma ta.
Nu ispita mă ucide ci frica
Că atunci când te voi atinge nu mă voi mai putea detașa.
Nu patosul mă ucide ci gelozia-mi
Când eu te strang prea strâns în îmbrățișarea mea.

Nu lipsa hrănii trupului,
Nu vremelnicia omului,
Ci carența dăruirii egoului celei ce va ști a-l iubi.

Amintiri din trecere de inimă

Iubite căi găsite-n viață,
Toate atârnă de-un fir de ață,
Toate atârnă de un țel, 
Urmărit adânc cu zel,
Pe care din larg de lume, 
Fugărite peste dune, 
Stau mereu și te așteaptă, 
Să o iei pe calea dreaptă, 
Să nu uiți călătoria, 
Să nu-ți uiți istoria, 
În care tu copil și paj de țară, 
Alergai odinioară, 
După fluturi colorati, 
După râsete de frați, 
Până ai dat de ochi de zână 
Și ți-a dat cu ac în vână, 
Te-a vrăjit tot o copilă, 
Clipind din o pupilă, 
Sublime văi de jocuri sfinte, 
Sublime râsete-n cuvinte.

Copilași copilărie, 
Ce te-a luat de pălărie 
Și te-a dus colo departe 
Dându-ți soarele de-o-parte.

Ce te-a dus pe tin' iubirea, 
Jupuindu-ți fericirea, 
Ce te-a dus pe tin' pe Marte,
Fluturându-ți alte soarte. 

Te-a lovit și amintirea, 
Tu privind la ea privirea, 
Răsărind demult vestirea, 
C-ai pierdut și nemurirea.

Pre-Lectură

Întâmplarea face poate

Ca-ntr-o zi sau într-o noapte

Gândurile-mi de pe coclauri adunate,

La sfat strânse, frate lângă frate,

Să închege discursurile în fapte.

Mari picuri cad, căci ploaia vine,

Neîncetat grăbindu-mă pe mine

Într-o librărie să ajung în fine,

Între rafturile călduros de pline 

Dornicele file așteptându-mă cu bine.

Intru dârz, ochii-mi titlurile să le atace,

Ferindu-mă de urma tratatelor de pace.

Hăituit de clasici, stratagema stau a-mi face,

Ca din desiș să văd cum, vicleană, zace

Sfioasa carte ispitindu-mă încoace.

Buze dulci

Coarda vieții tresare în ritmul câtorva buze dulci.

Ritmul dansului e același, indiferent unde pleoapele culci.

Sărim adesea de pe piscuri în a norilor fulgi,

Când calea ne împiedică de privirea buzelor dulci.

Palpitul zbuciumat ce ni-l aduci,

Nu adoarme oricât ai încerca sa-l educi.

Cuvintele nu leagă sens, când emoții traduci,

Pierdute sunt în inconștientul pe care inconștient îl seduci.

Nu există opțiuni pentru nespusele dorinți,

Când ele nu trec de a privirilor rugăminți.

Doar doritoarele atingeri cuminți

Îți mărturisesc cugetul atunci când tu minți.

Homeostaza e o deșertăciune ce-o pretinzi

Până ce involuntar amorului ofrandă o aprinzi.

Nemuritor de necunoscut nesfârșit ai să depinzi,

Indiferent către care culmi tu vei vrea să tinzi.

Doar ascultă ale efemerități rugi

Și închină fericirii scurtele plăceri ce-ai să le smulgi,

Iar la miez de noapte, când pleoapele culci

Dăruiește-ți șoaptele elixirului buzelor dulci.

Dragostea mea și amorul tău

E în mine și în tine, conștientizăm cum imponderabil ne acaparează trupul.

E străin de ale nostre ființe și totuși sălășluiește în ale noastre obscurități.

Nu e vreun caz de vindecare sau leac ce ne-ar putea dezlănțui corpul.

Nu e ofrandă pentru care el intențiile să și le risipească în sincerități.

E o flacăra nemărginită înrădăcinată în torentul eului nostru.

E o lume paralelă transcendentă prin întreg universul vostru.

Nu mai există loc sau clipă să nu ne fisioneze în fine frânturi.

Nu mai e cale să ne adăpostim de șuvoiul eternelor labirinturi. 

Sortiți subjugării nebănuitului prezent suntem lipsiți de sfârșit sau începuturi.

Ne zbatem între oponența și cedarea contopirii cu ale naturii simple cursuri,
Depășiți într-o lume prea înceată decădem tăcuți în trecutul trăirilor noastre,

Iar amintirile vieții sfârșesc odată cu desființarea privirilor ridicate către astre.

Oh... amorule, nu e loc de sufragiu când vorbim de sentimentele umane,

Dragostea noastră nu încape doar într-o cutie și ambalaje de bomboane.

Nu e măruntă precum toate cunoștințele adunate din scripturile romane,

Ci e soră cu dimensiunea erorilor și a necunoașterii civilizației umane.

Iubirea nu e simplă, nici nu poate fi explicată prin consensul a ceva complex.

Natura se va ofili și iarăși va renaște, în ispita noastră de a desluși acest reflex.

Neînțelese sunt și vor rămâne firele dulcelor repetate romanțe, în acest context,

Iar poveștile neîmplinirilor lor vor fi greșelilor noastre cel mai prețios pretext.

Glod

Coexistăm în glodul nesfârșit al neștiinței și ignoranței,

Iar simplele nimicuri ne întrețin acea flacăr-a speranței.

Neputincioși ne potrivim vremelnic în idealurile romanței.

Să ne unim nimicnicia visând la infinit prin calea aroganței.

Mizerabilele cercuri sociale îmi fractalizează gândirea,
Dar să mă înece mizeria nu îmi voi curma răzbunarea.
Incercui societatea în ale mele incapacități, rasuflarea...
Ei o să sufere sigur de un astm ce-i va sugruma exaltarea.

Jegul dă nastere minților epidemic infectate
Și stăruie în eu până, ce trupul cere libertate.

Guvernarea tăiată, autonomia corpului se reîmparte.
Creșterea unei civilizații noi - cancerul are dreptate.

Suicidul paraziților intestinali confirmă protestele cu foamete.
Săracii au ajuns să moară de foame pentru cei ce mor de foamete.

Plantasem un cedru, dar i-au ars rădăcinile cu scrumul de la tigară.
Cerșetorii păzesc militărește fiecare supermarket și fiecare gară.

M-a mușcat o vulpe turbată și a murit după ce i-am tăiat padurea,
Iar căprioarele toate au scăpat în rai când am terminat sacrificarea.

Încălzirea globală săptămânal îmi contaminează televizorul,
Oameni nu vă impacientați la iarnă nu va mai degera poporul.

Nu te întrista, nu e vina ta. E o nemernică de amprentă ecologică.
Pentru carnea ta curge sânge și sevă din inocenta natură economică.

Multe rele s-au facut, dar fii pe pace Dumnezeu le va iarta pe toate,
Dar la intrarea în rai ai grijă să nu ajungi sa plătești TVA-ul tot în rate.

Aprindem lumini noaptea, orbească liliecii, ca să alungăm întunericul din comunitate.
Totuși, pe timp de zi de la atâta lumină nu ne mai sinchisim să ascundem inima plină de răutate.

Azi iar mi-am ajutat prietenii, le-am dat like si share, dar din dar de împărăția cerului o să avem parte.
Ieri iar nu am zâmbit nici unui om, dar am scos fasolea instinctiv când am auzit selfie din spate.

Iți plimbi bebelușul pe trotuarul de lângă stradă, uite tirul și tu pe acea trecere.
Franează mașinile, iar azbestul încins seamănă inconștiența noastră în tacere.

Spiritul antreprenorial al tinerilor cultivatori de furuncule și coșuri,
Extinde fosta fabrică, împarte chinurile, răspândește chimicele, dăruiește.

Esteticul e un zeu al vieții din zilele noastre moderne,
Te rog adâncește-ne iluziile cu chipurile noastre ”superbe”!

Preconcepțiile deluzorii ale judecăților în necunoștință de cauză
Ne fac oameni, norocul nostru că în final omul trebuie să moară.

O clipa afundat în dragostea unei zile cu soare mi-a redat torentul de speranță.
În cele din urmă se va extinde și ne va vindeca de defecte și de dulcea ignoranță.

Selena

Privim amândoi către cer, de s-ar duce norii;

Și așteptăm să o vedem, răsfirându-i călătorii.

Dar somnul se anunță și ne obosi privirea,

Iară noaptea, silitoare, ne aduse adormirea.

Lună plină - ce convergi ale noastre cugetări -

În ochii noștrii povestești din depărtate reflectări.

Basmele tale ne corup și ne pietruiesc cărarea;

Dar spectrul, ce îl trimiți, nu ne unește răsuflarea.

Căci tu ne minți, iar naivitatea ne ține în ceață.

Chipul tău e unul pentru toți și ne arată aceeași față.

Dar lumina, ce o reemiți, nu ne seamănă  într-o tulpină

Ci un trunchi ne tot desparte, în acel ram și acea rimă.

Serile se duc, nopțile – pe rând - se îndepărtează.

Doar ea rămâne între noi, cugetele ni le urmează.

Spune doar dacă distanțele ne țin departe

Sau e doar acest destin cel ce ne desparte.

Copiii muntelui

Pe două roți călătoresc, străbătând rotundul,
Și-o fac făr' să m-opresc, încercuind pământul.

M-aș fi oprit, repaosului jertfă, dar n-o găsesc.
Și totuși, când picioarele mă dor și obosesc
Atunci din vânt simt că ea mă cuprinde tare,
Iar respirația ei îmi cântă duios fără încetare.

Nu o văd, dar o privesc în îndepărtată zare.
Nu o ating, dar o primesc aproape în brațe.
Pângărită retina, apoi, mă scoate din visare.
Vântul mă dezleagă din a reverieei lungi ațe.

Dezemeticit mă îndrept spre înalte piscuri.
Pedalez neîncetat, amețind cele două discuri.
Cutreier cărări s-o aflu pe copila muntelui
Și am să o caut până și în peșterile ursului.

Chemare in Vafiunivers

Vino în vafilume!
Vino în vafiunivers!
Îți promit că o să te schimbi.
Îți promit că o să te pierzi.

Oriunde ai fi, oricât de departe,
Oricând ți-ai dori, orice zi orice noapte,
Doar închide-ți ochii și deschide-ți privirea.
De-ți lași tot trecutul și-ți uiți amintirea
Ai să-mi auzi chemarea într-un strigăt, într-o șoaptă:

În firmamentul pleoapelor e o poartă, ce te așteaptă.

Nu-ți trebuie vreo cheie sau pesemne vreo vrajă ocultă,
Nici rituri străvechi, rupere de lumea sau învățături emerite.
Dar e o naturii lege. O! tu dragă faptură, te rog de m-ascultă.

Oamenii se nasc și mor, dar ale lor gânduri sunt veșnic făurite.
Ele se nasc și ușor se ridică. Zboară! În lume, etern, fără să moară.
O! De vrei ca prin cuget nepieritor să trăiești
Pe-al tău întunecat eu tu trebuie să-l părăsești;
Făr' de firmitură de rău sau fărmitură nebună,
Făr' de impur, fie cu soare augur sau furtună.

Totuși, e o lege a naturii, de oameni ea poate fi încălcată.
Vicleana poartă te va primii lipsindu-te de lungă judecată.
Iar tu mieroasă ființă în timp, în vecie, de-un nimic vinovată
De ură, dispreț și rău într-un demon vei sfârși, încet infectată.

Ia un balot de paie c-un singur fir putred în mijloc.
În cele din urmă el se usucă înegrind un pumn de semeni.
Ia un balot de paie c-un singur fir putred în mijloc.
Acordă-i nemurire și peste ani mucegaiul va fi pretutindeni.

Răutate e contagioasă și crește-n lentoare,
Viața noastră se sfârșește înainte ca ea să ajungă prea mare.

Cugetă și alege, indiferent de ispită,
Dar ah! Cât e de mare, aș intra și eu într-o clipită!
Parcă văd...

Prin timp și prin spațiu nu ai să te mai rătăcești.
Îndepărtarea spre roș' de vrei ai să poți s-o oprești.
Iar marginile lumii îți vor creiona atent chipul,
Nebuloasele toate în ochii tăi o să-și verse nisipul.
Iar erupțiile stelare îți vor da căldura inimii,
Galaxiile poate pe buzele tale eternitatea o vor înmii.
Vise, dorințe, totul ai să-ți împlinești
Orice zi, orice noapte, tot ce-ți dorești.

Însă, tu doar spune da iubirii și acceptă-mi nemurirea.
Poate nu e salvarea omenirii, dar îți voi da și fericirea.

Paradoxul subconștientului

În lumina nearătată,

Irizație abisală adâncește-mă în ale tale constrângeri.

Și apoi aruncă-mă, toată.

Iris amorf arată-mi amorul și absolutul din ai tăi îngeri.

Mă ia cu frisoane, când mă gândesc la a universului imensitate.

Și, totuși, mă ambiționez să ajung, într-un final, să-i văd secretele toate.

Dar de m-aș coborî în eternitate, cât timp îmi va lua s-ajung în idealitate?

Echilibru și perfectibilitate,

Cu cât ale omului simțiri se întrec mai tare în complexitate,

Cu cât ale lor gânduri se îneacă mai puternic în diversitate,

Cu atât  și eu mă sfărâm, mai departe, în dorințe de imortalitate.

Colos.. oh, prea puternicule comos,

De ce nu mă lași să-ți ating inimile de foc?

Nu am să mă ard, nici ele să se stingă,

Doar sărută-mi suflarea atemporală râvnită.

Conflagrație de gânduri, intercalată cu nimburi,

Evoluția e un chin sau coroană de ...

Abateri de la existență

O, neagră-mi existență.

Egourile-mi dor de închisa ta-ți prezență.

Sumarul lipsului de covalescență

Rezumă-mi eul într-o sumbră emergență.

Senil din diafana dependență

Sustrag voios percepțiile cu aspră exigență.

Nihilismul mă apără de placida, ampla apartenență.

Sufragiul propriu ma înclina spre esență,

Dar ochii ce vad secătuiesc decăderea într-o grea carență.

Evoluția eului, ce m-a întrupat în substanță,

Mă întregește într-o formă, mă regăsesc în speranță.

Elocința subconștientului se aprinde cu flamă

Iar conștiența diformă de dânsa ia seamă.

Răstorn al stării dom și din cel voievod și domn

Prescriu că-n somn va trece din neființă în ființă de om.

Ferită e firea umană de cunoașterea absolută.

Dar cu a sa curiozitate la bază, de-ar fi așa ea ar fi pierdută.

Viața nu se trăiește, ea se omoară.

Dar măcar omoar-o încet: fie de dulce, fie de amară.

Fericirea e o stare de spirit, ce ia naștere din tine.

Incearcă să nu o ucizi și dă-o lor în cele din fine.

Nu uita să-ți uiți zâmbetul pe buze și pe bune

Ferice poți fi fie că plouă cu apă fie cu obuze.

Arhitectul

Din ceruri cad creioanele grămadă
Și cu negru-n foi dârele încep să roadă.
Din carbonul tors cu grație și migală
Răsadul structurilor transced în creație regală.

Suflul minții este marele dătător de viață,
Iar prin timp monolitul ni se ridică în față.
Veșnic pământul este al arhitectului teatru
Și prin rolurile sale-i dăruiește câte-un amfiteatru.

Acești vizionari spațiali, ce vorbesc același dialect,
Surprind fiecare detaliu și amănunțesc fiece' aspect.
Omul se naște și apoi adăpost își creează,
Ca din el alții să se nască și apoi să vază.

Societatea migratoare călătorea prin orizonturi,
Până își căpătase sensul și drumurile ei fronturi.
Atunci, din a imaginației girusuri
Și a contemplației adânci visuri,
Coborâră către firmament fațade, ziduri și-obeliscuri,
Să adăpostească toate neamurile sub artificiale piscuri.

Din șuvițele mamei Geea și a Soarelui lumină
Se ivesc randări, secțiuni, planșele dup-o cortină,
Ce de viforul chemării din nou de va fi trasă
Sufletele își vor spune: Bine ai venit acasă!

Monolog cu narațiune

Zambetul oamenilor călătorește prin comos,

Indiferent de om și cât o fi el de faimos.

Privirile primesc zâmbete și radiază la fel de frumos

Și apoi alte zâmbete se răspândesc pe cer și prin cosmos.

Clipele sunt frumoase, indiferent ce ai spune,

Zorii și razele pe retină oricum se vor compune.

Frunzele de cedru voioase se dezlănțuie

Și amintirile ce trec se țin într-o statuie.

Culmea e acoperită de mult aer și rațiune,

Iar gandurile din monolog formează o narațiune.    

Scăpare către neom

Dragoste, parfum, esență, un bărbat, o femeie și contopire.
Ceva, ruptură, răpire, întuneric, lumină, căldură, țipete și viață.
Trăiri, emoții, mamă, tată, ființă, fraged, afecțiune, vis și atingere.
Inconfort, straniu, amețeală, necunoscut, apăsare, orbire și neputință.

Dependent, hrană, nevoi, necesități, supraviețuire, obișnuință și drum.
Învățăcel, ani, știință, artă, cultură, eu, lume, hău, golul și scrum.
Amintire, dramă, neaparteneță, lipsul, străin, invadator și sacrificat.
Matur, putere, voință, scop, plan, privire, telescop, cercetător, vid și marcat.

Diferit, lumi, origini, spațiu, răspuns, lacrimi, dor, soluție, zbătaie și oportunist.
Antrenament, trup, minte, suflet, pregătiri, ani ascendență, reprezentant și selectare.
Echipaj, internațional, rachetă, eveniment, numărătoare, foc și belicist.
Zbor, turbulență, adrenalină, pericol, desprindere, rapiditate și zare.

Imponderabilitate, închidere, stație, plutire, program și ferăstruică.
Radiație, gene, ADN, timp, pericol, întoarcere și cancer.
Sentiment, apartenență, tranziție, evoluție, împotrivire și fugă
Deviere, orbită, navă, singurătate, moarte? Îmbrățisare și semincer.

Degenerare? Lovire, continuu, slăbire, simțiri, trăiri, căldură și endoterm.
Lumină, particule, cosmic, întunecat? Bătaie, spirit, suflet, spectru și cântare.
Celule, nemultiplicare, dizolvare, elemente, răni, agonie și infern.
Transformare, mutație, materie, suflet, astral, exterior și implantare.

Ropote, gol, clipe, plin, putere, legătură, regăsire, țipete, scurt și ceva.
Periodicitate, origini, împlinire, amintiri, pierderi, șoapte și regăsire.
Antimaterial, neutru, nefăurit, nesfărșit, finit, aproape și altceva
Rupere, suferință, luptă, ascedere, moarte, bucurie și reîntoarcere.

Artistul

Lasă-ți capul pe-o parte, deschide un ochi și trântește ușa.
Mergi, dar stai pe loc, prin colțurile încăperii
Pân-ai să crezi, în pofida evadării,
Că stai pe loc și mergi cu capul drept și-un ochi închis spre ușă.

Atunci leagă-te de cel mai apropiat astru
Și plimbă-te pe cer, cu sâmburele albastru.
Strănută de răceală și înghite sănătatea
Ca obosiții muci să-și cunoască castitatea.

Lovește pamblicile, ce atotputernice-ți bântuie gândirea.
Curcubeele oblice nu-ți vor mai străbate amintirea.
Dar scoală-te, țipă, zgârâie geamul, spune-le tot.
Dă vina pe clipă, pe erogen, pe oxigen si azot.

Căci dac-or să te creadă... tu speri c-ai să poți
Să scapi de incintă și crezi că-n libertate ai să-noți?
Fostul nebun... nebun nu mai este!
Nebună e lumea! A fost o poveste!

Uite... totuși cum, iarăși, vine ne buna,
Aceeași pastilă, aceeași dramă: nu vreau, nu am nevoie, nu pot.
Nu doare, e cald, comod și mâncarea e bună
Dar... ești om și-n om tu nu poți să arăți că mințile-ți pot
Fi normale, ca ale celor din jur
La fel ca cei care te-nconjur...

Se scarpină-n nas, mai trag o beșină
N-au manierele tale din copilărie la cină.
Ei... ăștia, ce-ți fac vizite, ce-ți scriu scrisorile pe-un loc,
Pun întrebări, se miră, sunt calmi și reci
De gheața nu le-o stinge nici fierbintele foc.

Îți dau o palmă... nu cu mâna, ci cu mintea.
Iar tu dresat acuma, îți dai una... nu cu mintea, ci cu mâna.
La o vizită o dată chiar ai și plâns
Eram acolo cu tine, cu verii și nepoții, chiar și vecinii de scară au venit să te vadă
Cu toții eram lacrimile ce în poală să-ți cadă.
Dar.. micul terestru, ce te mângâia din privire
Înduioșat, ca toți restu, îți spune că nu-ți va mai putea da acum drumul.
Vrea să aibă grijă de tine, să te vindeci complet, să aibă de știre
Că acum ești bine, ești blajin, fără impulsuri,
Și abia apoi să te lase să îți iei drumul.

Peste ani, peste politici eșuate, ce tu nu le mai înțelegi
Schimbate sunt toate!
Respiri, ca odinioară, aerul curat
Și pasiv, nu te rușinezi de timpul, ce ți-a fost furat.

Te orientezi și dai să mergi acasă, dar îți aduci aminte
Că de trei zile, uiți amintirea că nu mai știi să mergi acasă.
Îți iei notițe, le memorezi, le pierzi..
Le rescrii și le uiți, rememorezi
Și iarăși te uiți
Că tu ești autor! Poate chiar actor!

Că... doar tot romanul ce-l scrii arată o rezistență
Că acel conștient, în urma spălării, mai are aderență.
Te resemnezi, și nu pe actele cedării proprietății
Că pe alea le-ai semnat o dată în fața autorității.
Te resemnezi cu gândul. Te duci la teatru,
Imiți cuvântul și după patru
Te duci în spatele cortinii, singur cu vântul, încetul dai farmec expresiei gândirii.

Te lovește paznicul, să te urnești din loc.
Totuși, doar cu inima-n loc
Continui, învățat cu blajinul:
"Să vină directorul, să ia un loc.."
Prăjina, firește, o face și pe asta
Chemând pe dumnealui să-și vindece odrasla.

Venit, emeritul, cu gravă arsură de calm că-și irosește timpul
Se lasă fascinat de iminentul act, căruia i-ai aprins tot ritmul:
"Ești divin! Ești o artă pură! Nici Amza Pelea nu expunea o asemenea cotitură.
Dar hai.. mâine e spectacol, vii și-n fața tuturor dai duhului miracol."
Îți păstrezi convingerile, te vizualizezi al lumii oracol
Prin care s-arăți viitorul fiecăruia în vastelei posibilități.

Duminică, spre seară, pășești pe-un lemn trosnind ca-n flacări
Și te așezi cu spinarea pe-un scaun de gheață, cu publicul singur în față.
Lași domolul deoparte și deschizi amenințând pe sfintele parcări
Ale rațiunii umane că tu la nevoie te sacrifici de față
Întregii oaste de dușmani, ce atentează la liniște și pace.
"Da...! Tu și care armată? Ce crezi omule că ai să poți face?"

Începi să plângi, să plutești în oceanul de lacrimi și atunci
Cu degetele-ți arăți către oastașii tăi în tunici
De tensiune superficială, intracraniană, că tu cu a lor putere
Poți să corodezi orice armură, orice suflet, prin a lor durere.
"Nu voința te îndeamnă către calea ta cea dreaptă
Ci nepuntița în schimbare de la drumul așezat pe-o linie dreaptă."