Artistul

Lasă-ți capul pe-o parte, deschide un ochi și trântește ușa.
Mergi, dar stai pe loc, prin colțurile încăperii
Pân-ai să crezi, în pofida evadării,
Că stai pe loc și mergi cu capul drept și-un ochi închis spre ușă.

Atunci leagă-te de cel mai apropiat astru
Și plimbă-te pe cer, cu sâmburele albastru.
Strănută de răceală și înghite sănătatea
Ca obosiții muci să-și cunoască castitatea.

Lovește pamblicile, ce atotputernice-ți bântuie gândirea.
Curcubeele oblice nu-ți vor mai străbate amintirea.
Dar scoală-te, țipă, zgârâie geamul, spune-le tot.
Dă vina pe clipă, pe erogen, pe oxigen si azot.

Căci dac-or să te creadă... tu speri c-ai să poți
Să scapi de incintă și crezi că-n libertate ai să-noți?
Fostul nebun... nebun nu mai este!
Nebună e lumea! A fost o poveste!

Uite... totuși cum, iarăși, vine ne buna,
Aceeași pastilă, aceeași dramă: nu vreau, nu am nevoie, nu pot.
Nu doare, e cald, comod și mâncarea e bună
Dar... ești om și-n om tu nu poți să arăți că mințile-ți pot
Fi normale, ca ale celor din jur
La fel ca cei care te-nconjur...

Se scarpină-n nas, mai trag o beșină
N-au manierele tale din copilărie la cină.
Ei... ăștia, ce-ți fac vizite, ce-ți scriu scrisorile pe-un loc,
Pun întrebări, se miră, sunt calmi și reci
De gheața nu le-o stinge nici fierbintele foc.

Îți dau o palmă... nu cu mâna, ci cu mintea.
Iar tu dresat acuma, îți dai una... nu cu mintea, ci cu mâna.
La o vizită o dată chiar ai și plâns
Eram acolo cu tine, cu verii și nepoții, chiar și vecinii de scară au venit să te vadă
Cu toții eram lacrimile ce în poală să-ți cadă.
Dar.. micul terestru, ce te mângâia din privire
Înduioșat, ca toți restu, îți spune că nu-ți va mai putea da acum drumul.
Vrea să aibă grijă de tine, să te vindeci complet, să aibă de știre
Că acum ești bine, ești blajin, fără impulsuri,
Și abia apoi să te lase să îți iei drumul.

Peste ani, peste politici eșuate, ce tu nu le mai înțelegi
Schimbate sunt toate!
Respiri, ca odinioară, aerul curat
Și pasiv, nu te rușinezi de timpul, ce ți-a fost furat.

Te orientezi și dai să mergi acasă, dar îți aduci aminte
Că de trei zile, uiți amintirea că nu mai știi să mergi acasă.
Îți iei notițe, le memorezi, le pierzi..
Le rescrii și le uiți, rememorezi
Și iarăși te uiți
Că tu ești autor! Poate chiar actor!

Că... doar tot romanul ce-l scrii arată o rezistență
Că acel conștient, în urma spălării, mai are aderență.
Te resemnezi, și nu pe actele cedării proprietății
Că pe alea le-ai semnat o dată în fața autorității.
Te resemnezi cu gândul. Te duci la teatru,
Imiți cuvântul și după patru
Te duci în spatele cortinii, singur cu vântul, încetul dai farmec expresiei gândirii.

Te lovește paznicul, să te urnești din loc.
Totuși, doar cu inima-n loc
Continui, învățat cu blajinul:
"Să vină directorul, să ia un loc.."
Prăjina, firește, o face și pe asta
Chemând pe dumnealui să-și vindece odrasla.

Venit, emeritul, cu gravă arsură de calm că-și irosește timpul
Se lasă fascinat de iminentul act, căruia i-ai aprins tot ritmul:
"Ești divin! Ești o artă pură! Nici Amza Pelea nu expunea o asemenea cotitură.
Dar hai.. mâine e spectacol, vii și-n fața tuturor dai duhului miracol."
Îți păstrezi convingerile, te vizualizezi al lumii oracol
Prin care s-arăți viitorul fiecăruia în vastelei posibilități.

Duminică, spre seară, pășești pe-un lemn trosnind ca-n flacări
Și te așezi cu spinarea pe-un scaun de gheață, cu publicul singur în față.
Lași domolul deoparte și deschizi amenințând pe sfintele parcări
Ale rațiunii umane că tu la nevoie te sacrifici de față
Întregii oaste de dușmani, ce atentează la liniște și pace.
"Da...! Tu și care armată? Ce crezi omule că ai să poți face?"

Începi să plângi, să plutești în oceanul de lacrimi și atunci
Cu degetele-ți arăți către oastașii tăi în tunici
De tensiune superficială, intracraniană, că tu cu a lor putere
Poți să corodezi orice armură, orice suflet, prin a lor durere.
"Nu voința te îndeamnă către calea ta cea dreaptă
Ci nepuntița în schimbare de la drumul așezat pe-o linie dreaptă."