Răbdare

Răbdarea îți ia atât de mult timp să o înveți,

Deși, sincer, cred că nu se învață niciodată.

Când, nevolnic, trebuie să tot înduri, să tot aștepți

Clipa-n miere se preface, amară impregnată.

Nu e că ai sta pe loc și nimic ce nu ai putea tu face,

Dar sunt lucruri cu rost și fără rost, ce toate nu-ți dau pace.

Atâtea culori și forme fără sens, se joacă în pasteluri colorate,

Ce-n scopul lor caută doar să acopere albul pur, plin de dreptate.

E ceva mai măreț decât noi, ce ne guvernează de departe.

Se agită în simplitatea noastră, să ne îndrepte poate, poate;

Dar și în neghiobie ce oare e greșit, de ferice ar fi toate?

    Ascultă, caută și află, cercetează și te-ntreabă. 

Cu răbdare ai să le termini, curând, pe toate,                         

                                 Bineînțeles, când nu vei mai putea răzbate.

De poți

Nu poți să o cari în negură și ascuns.
Nu poți nici să îmi mărturisești.

Nu poți din gând s-o alungi,
nici cumva s-o risipesti.

Nu poți din sine grai să o liniștești
Și nici din suflet uitării să o dăruiești.

Nu poti! Nu poti... nu poti..
Nici trecutul să-l schimbi să-l retrăiești.


Dar eu.. ce simt, ce știu, ce pot?
Ce pot să iți daruiesc..
Ce pot să iți ofer în schimb să-mi dai piatra să ți-o duc?
Să o ridic, să o împing, să o târăsc, să mă târăsc în coate,
Urlând, în lacrimi: neputincios, nevolnic, imperfect, greșind și strâmtorat,
În mare... în mare să o arunc.

Poate în încercari tânjind, fie tardiv, să o sparg.. s-o crap, s-o fărmițez.
Să o disip în vant și ape, erodată în timp în oceane -
Fir cu fir - din firmituri să o sting, să ți-o iau, mintea să-ți limpezesc,
Fruntea să-ți înseninez, uitării s-o dăruiești, din sine grai s-o liniștești.
Risipind să alungi orice din negură și ascuns, când îmi mărturisești.