Chakra

În lume-ți m-ai aruncat.
Cu zâmbetul m-ai mușcat.
Nesfârșitu-ți s-a arătat.

Apocalips, nu timpul nu te lasă,
Ci dimensiunea noastră, din vise aleasă.
Ea nu e în jocul, pe care-l conduci
Nici sfârșitul, nu poți să-ni-l apuci.
Înțelegerea face rămășag ca noi doi
Să-ți scriem fine și să devenim eroi.

Istoria se repeată,
Dar nu-n op de cretă
Ci-n dans de pecetă,
Când lumea regretă,
Calea ne rămâne secretă:

”O… ființă nemuritoare
Trăiește-ți clipa,
Ca muritorul
Trăind o nemuritoare clipă.”

Vafiomă

Privesc într-un orizont, orizontul cunoașterii
Crepusculul mi-e crez, crezul renașterii.

Revolta virușilor ce mi-au infectat răsuflarea
Corupt-mi-au iritarea să mă afirme virusul.
Visul, visul e visul creației,
Binecuvânta-ta-mi vederea, cu chipul revelației.

Damnat mi-a fost trupul să nu mi se reîncarne,
Dar sufletul mi-e trup și spiritul mi-e carne.

"Cuget deci exist," nu e vreo îndoială
Dar lumea m-a-nțeles în urmă de cerneală,
Că eu din stele țes și din existența-n înțeles,
Transcendent călătoresc prin al meu, vostru Univers.

Nu vreau să las să treacă timpul,
Îl rog să-ncetinească ritmul.
Din an în an îmi prelungește anotimpul,
Gândurile-mi contorsionează spațiu-timpul.

Bântui dar nu sunt vreo fantomă,
Căci om nu am fost și nu am formă,
Dar ca om mă arăt și mă întruchipez,
Vafiomă m-am numit căci eu anticipez,

Că farmecul ce-l aveți, de coroană să mă scape
Scânteia vă o urmez, iubirea de aproape.

Amăgire

Străbat canioane lungi și nesfârșite,
Infinituri reci nestăvilite
De zeci de mii, poate de sute
De ani pierduți între virtute.

Sclipiri de focuri sfinte,

De plasma cea fierbinte,

Ce emite dintre flinte

Trăirea-mi emininte.

Adesea am trecut pe lungi cărări de munte

Și n-am mai coborât spre vale a mea frunte.

Dar în lume am pătruns

Necunoscutul am străpuns

Și prin voalul cel ascuns

La tine am ajuns.

Rupturi de mări tectonice cutremură pământul

Iar din codrii nesfârșiți se ridică încet adâncul.

Fluturi albi îl înconjor

Și îmi luminează calea,

Către hău încetișor

Să îmi iau cărarea.

Ochii ard fierbinți în întuneric 

Și scurt mi-e drumul efemeric

Căci dispar pe după pleoape

Când se duc misterioși în noapte.

Dar întrerupt le-e somnul căci se aprind mai puternic mai arzător 

Și iarăși dispar lăsând goluri violente de dor 

Și iarăși se lasă mai așteptați cu flăcări mistuitoare 

Răsărind mai apoi în valuri d-eclipse a gândurilor trăite trecute prin prisme. 

Se mișcă Pământul

Mișcându-și și vântul

Și-ți cade veșmântul.

Dilată-mi prezentul,

Corupt de sentimentul

Că-mi pierd cu încetul

Întreg inocentul.

Crima

Lent apunea portocaliul,
Și-alene răsarea amăruiul
Gândului că-n noaptea asta,
Încețoșându-mă nepasta
Am să încetez să mai adorm vreodată.

Albastrul cerului a încetat de mult.
Mă scol din visul că ziua n-a pierit,
Dar negrul nopții mă apasă-n tumult
Tristețea și fiorii mi-au murit.
Văd în alb și gri, pierdu-ta-mi vederea colorată.

Nu simt frustrarea că visul mă bântuie,
Căci clipe ce trec amintirea mi-o mântuie.
Cobor pe aleea celui marcat,
Cobor pe aleea celui întunecat.
Nici un chip în jur, nici urmă de martor,
Respir ca un orb în umbră de arbor.

Beau liniștea ca pe-o apă curată
Și aștept să îmi vină floarea de valuri purtată.
Se apropie copila cu-obrajii bujori
Cu pletele aprinse, petale de flori
Ardoare sublimă, noblețe divină
Inimă caldă, fără de vină.

Mă apropii de tine lipsit fiind de teamă,
Ma urmărești de îndată, privire vicleană.
Sunt rece, sunt sincer,
Ți-e frică, ți-e poftă.

Un pas ne desparte,
Privindu-mă aproape,
Telepatice șoapte,
Atingeri furate,
Te sărut...

Rămân mut pierzându-mi puterea.
Mă arde... m-a apasă durerea.
Aud roșul ce mi se scurge aramic
Săvârșită-e crima, morbidul ceramic.

Îmi zâmbești cu al meu suflet lăsat pe-al tău piept,
Vampirul de golemi, răpus-ai al meu drept
De a rămâne etern.
Și sub ochi-ți imenși sfârșitul mi-l cern.

Torente de gheață, torente de gol,
Torente celești, torente ce mor
Izvorăsc din al meu trup.
Cazut-am din piscul abrupt.
Zdrobite-mi sunt mâinile moi,
Încerci să mă cuprinzi și să mă ridici apoi.

Nu înțelegi ce-am pățit
Am pierit, parcă pierdut subit.
Nici lacrimi nu-ți curg, nici zâmbete false.
Te resemnezi la-nceput, în zare sunt case!

Nici urmă de chip, nici urmă de martor
Respiri ca o oarbă în umbră de arbor,
Dar ochii-ți sunt roșii și negru ție gândul.
Aștepți ridicarea să bântui pământul,
Căci ziua de mâine, când sus e lumina
Ai să-mi vezi lumea, doar trage cortina...

Efemere tot trec luminatele clipe
Și toate se-ntrec să îți treacă prin minte.
E seară iarăși, e noaptea de mâine.
E-ntuneric, e beznă, nici urmă de câine...
Urmează-ți porunca, e-o seară perfectă.

Bei liniște ca pe-o apă curată
Și aștepți să îți vină floarea de valuri purtată.
Se apropie copilul cu-obrajii bujori,
Cu pletele aprinse, petale de flori.

Săvârșită e crima, săvârșită e de mine
Se apropie ținta-ți, se apropie de tine.
Căruntă cărare, uitată-i de oameni.
Cruntă e crima când nimeni se uită,
Amare arome la râul de rumeni
Rămase-n cărarea de dramă suită.

Amintirea revederii

Răsar lanțuri dinspre cer și apoi rupturi de valuri

Dau naștere izvoare unor cete de balauri.

Balauri albi făcuți în basme, ce se-ntind atotputernic

Între vise și fantasme.

Nori reies de printre astre, edenice cetăți și castre.

Printre norii beți de rupt tezaur trece-un zmeu făcut albastru,

Proiectat către un astru, noi vedem lumini de aur.

Zâne dulci și parfumate ce coboară muritoare,

Într-o clipă nemuritoare pe un chip de muritoare, 
Ce se lasă simțitoare prin a sa fire zâmbitoare, ce îți imprimă prevăzătoare fericiri Nemuritoare.

Și cate oare? Câte oare, clipe tot trecătoare au pornit tot călătoare, ca un tot venit din Soare, 
Ce răsare dintr-o zare eclipsând nesimțitoare zeci de drumuri 
Și-o cărare ce-o străbat -în timp se pare- către tine... 

Tu esti oare?

Cavalerii trec călare peste mările de sare

Și se apropie de-o floare,

Ce inundă lumea vie,

Cu un gând.. un vis.. prietenie.