Infinituri reci nestăvilite
De zeci de mii, poate de sute
De ani pierduți între virtute.
Sclipiri de focuri sfinte,
De plasma cea fierbinte,
Ce emite dintre flinte
Trăirea-mi emininte.
Adesea am trecut pe lungi cărări de munte
Și n-am mai coborât spre vale a mea frunte.
Dar în lume am pătruns
Necunoscutul am străpuns
Și prin voalul cel ascuns
La tine am ajuns.
Rupturi de mări tectonice cutremură pământul
Iar din codrii nesfârșiți se ridică încet adâncul.
Fluturi albi îl înconjor
Și îmi luminează calea,
Către hău încetișor
Să îmi iau cărarea.
Ochii ard fierbinți în întuneric
Și scurt mi-e drumul efemeric
Căci dispar pe după pleoape
Când se duc misterioși în noapte.
Dar întrerupt le-e somnul căci se aprind mai puternic mai arzător
Și iarăși dispar lăsând goluri violente de dor
Și iarăși se lasă mai așteptați cu flăcări mistuitoare
Răsărind mai apoi în valuri d-eclipse a gândurilor trăite trecute prin prisme.
Se mișcă Pământul
Mișcându-și și vântul
Și-ți cade veșmântul.
Dilată-mi prezentul,
Corupt de sentimentul
Că-mi pierd cu încetul
Întreg inocentul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu