Floare de nu-ma-uita

Mă mozolesc cu o albină
De-mi înţepă frumos pupicul,
Şi-mi luai şi o surdină
Ca sa-i recapăt bâzâitul.

Inspir, mahmur de ameţeală,
De îmi rămân florile în nări.
Parfum, culori şi abureală
Copil în calde fluturări.

Soarelui îi fac cu mâna
Şi el îmi râde mai apoi,
Cu balonaşe şi cu Luna
El îmi răspunde înapoi.

Fluturi blegi îmi dau ocolul
Şi mă-nping din parte-nparte
Şi se-adună-ntrun grupuscul
Plini de aere aparte.

Filtrez mereu cu un arici
De-mi înţepă tăios năsucul,
Acum mă joc cu-n licurici
Micuţul meu calicul.

Floare de nu-ma-uita,
În gând mi te-amintesc,
Împreună cu iubita
Eu pe tine te iubesc.

Serafim

În miez de zi, perfid se-opreşte timpul
Şi-mi priviri îmi rămâne chipul.
Zâmbet inopinant spre a mea stupoare,
Gând la surâsul plin de ardoare.

Ochi-n ochi, căprui ispite
Abis obscur, ascete clipe.
Op-n opuri, se întălnesc
Plăpânde vise zămislesc.

Sufletu-ţi impetuos în a empireului redută,
Erudita-ţi fiinţă în a cunoşterii ispită.
Din utrenie-n vecernie, cât a durat o clipă
Cronos suflă-n a timpului pipă.

Eternul supliciu, a mea sechelă,
Sărăcii diastola-mi rebelă.
Un gând, un vis, o amintire
Nepieritoarea-mi împietrire.

Citate din al doilea volum ,, Cel mai iubit dintre pământeni" de Marin Preda

            ,, Am citit toate cărţile, şi nu sunt trist, şi nu trebuie să spun ca Faust: ''clipă, opreşte-te''. Dimpotrivă, fericirea nu poate veni decît din scurgerea neîncetată a clipelor liniştite şi senine, fiindcă ce altceva e suferinţa decît o oprire a fiinţei noastre, o uriaşă inerţie care face să apese asupra ei tot ce există? ''

           ,, Rămăsei mut in faţa acestei declaraţii oarbe în care erau concentrate ca într-un nucleu indestructibil acceptarea fără cenzură a ceea ce sîntem, trufia liniştită a unei vechi descoperiri că nu putem să fim cum nu sîntem şi că nici o aventura n-a putut şi nu va putea ispiti acest eu, bun sau rău, care constituie singura realitate a celui caruia îi e dat să parcurgă o viata, să accepte să lupte cu sine. La ce bun? Nu de-aia ne-am nascut, ca să luptam cu noi înşine, ci să trăim conform propriei noastre firi, bună sau rea. Nu pot să scot din mine ceva şi să pun altceva. Transplantul se respinge de către imunitatea eului, chiar dacă acea parte din el care e bolnava ar trebui inlaturată. Toti sîntem, prin ceva din noi însine, bolnavi, şi acest ceva nu e un organ care poate fi extirpat fără riscuri, ca un apendice."

             ,, Mi-am recitit acest lung manuscris şi, dincolo de ceea ce el conţine, m-a uimit barbaria concretului, pe larg etalat, şi cu plăcere vizibilă, şi pe care nu l-am putut ocoli fiind încredinţat ca astfel m-aşi fi chinuit îndelung, fără să obţin, spiritualmente, eliberarea totala a conştiinţei mele de ceea ce am trăit.
             Am fost ispitit, o clipă, să-l arunc pe foc. Şi totuşi, mi-am spus, trebuie să-i dau drumul să meargă. Multi dintre semenii mei au gândit poate la fel, au jubilat ca şi mine, au suferit şi au fost fericiţi în acelaşi fel. Mitul acesta al fericirii prin iubire, al acestei iubiri descrise aici şi nu al iubirii aproapelui, n-a încetat şi nu va înceta să existe pe pământul nostru, să moară adică şi să renasca perpetuu. Şi atâta timp cât aceste trepte urcate şi coborâte de mine vor mai fi urcate şi coborâte de nenumăraţi alţii, această carte va marturisi oricind: dacă dragoste nu e, nimic nu e!"

                                                                    FINE

                                                                                                             00:17, 29 August 2011

Timpul

În ochii verzi ca de copilă
Zac stelele într-o idilă.

Prin tropotele de lumină,
Uşor i se-nalţă chipul.
Şi din a norilor rugină
Molcom se scurge timpul.

Inime de vieţuitoare
Renasc în fiecare clipă,
Precum pasările călătoare
Azvârl vântul din aripă.

Şi-un nor de praf se colapsează,
Şi-un gigant de gaz se stinge,
Şi-un pulsar, sfârşitu-şi află,

Când un ac… secunda-şi bate.

Roiuri de clepsidre îşi scurg nisipul,
Dar nu îndeajuns să scurgă timpul.
Dar în focul tuturor ispite,
Se scurg în veci vecilor eterne clipe.


                             

Citate din primul volum ,, Cel mai iubit dintre pământeni" de Marin Preda

         ,, Oricum aflaseră atunci, în ziua aceea, când mă întâmpinară îndată ce intrai în casă cu aceea stare de spirit bizară, care ne arată cât de puţin fluid este sufletul omenesc şi cum deplasările în el seamănă cu deplasările geologice, surpări de roci sau de pământ ireversibile."

         ,, Şi cu toate acestea războiul nu m-a traumatizat. Fiinţa umană seamănă în acest sens cu nisipul. Trebuie luat dn grămadă un fir, pus pe o suprafaţă plană şi lovit cu un ciocan: atunci se poate sfărâma. Furtunile îl pot doar împrăştia, dar se depune în altă parte, iar călcatul în picioare nu produce în masa lui decât găuri care practic nu-l ating."

         ,, Puterea celui cu adevărat puternic se manifestă astfel : să ştii ca poţi distruge pe cineva, să n-o faci, si acela să nu ştie."

         ,, Cine e puternic nu rezistă să nu te facă să simţi această putere."

         ,, Dacă n-ar exista fericirea altora nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră."

         ,, Nu de moarte mă cutremur ci de veşnicia ei."

         ,, Distanţa incomensurabilă care se crease, cu anii, între noi era atât de mare, încât reproducea parcă în mic fuga spre roşu a galaxiilor, dovadă a expansiunii uriaşe a universului, îndepărtarea lor cu o viteză fantastică de big-bang-ul iniţial. Nu cumva, mă întrebai, asta e şi legea universului nostru sufletesc, a apariţiei şi apoi a îndepărtării unui sentiment, a fugii lui ţicnite spre roşu de locul şi de omul care i-au dat naştere?"

         ,, Dacă omul ar acorda morţii măcar un minut pe zi de meditaţie, conflictele în care ai fi implicat şi-ar micşora importanţa şi soluţiile cele mai rele l-ar speria mai puţin, ar fi oricum mai îndrăzneţ şi s-ar bucura mai mult că există. "

         ,, El n-are glas! Ei, n-are, o să înveţe alfabetul-ăla cu degetele şi o să se descurce. O să gândească mai mult şi o să fie mai inteligent decât alţi neavănd posibilitatea să spună prostii..."

Univers pasionant

Pământul e în mişcare
Pe o curbă atât de lungă,
La mii de kilometri de focare
Lângă Soare într-o luncă.

Sistemele solare
Mici feciori de nebuloase,
În adânc eter al lumii sfinte
Efemerul pui printre cuvinte.

Între nori şi mari, şi vechi oceane
Străbat strâmtori şi paralaxe
Ani-lumină, mici distante
Printre nenumăratele speranţe.

Doru-mi de sacrele morminte
Găuri negre, locuri strâmte,
Lagăre de concentrare
Ale supernovelor de Soare.

Quasari şi stele neutronice
Tumulte de radiaţii,
Betllegeuse e printre ele
Sau bătrână gaură a morţii.

În cosmos şi univers
Sclipesc atât de multe stele,
Iar frânturile din amorul şters
Sunt mai numeroase decât ele.