Dragostea mea și amorul tău

E în mine și în tine, conștientizăm cum imponderabil ne acaparează trupul.

E străin de ale nostre ființe și totuși sălășluiește în ale noastre obscurități.

Nu e vreun caz de vindecare sau leac ce ne-ar putea dezlănțui corpul.

Nu e ofrandă pentru care el intențiile să și le risipească în sincerități.

E o flacăra nemărginită înrădăcinată în torentul eului nostru.

E o lume paralelă transcendentă prin întreg universul vostru.

Nu mai există loc sau clipă să nu ne fisioneze în fine frânturi.

Nu mai e cale să ne adăpostim de șuvoiul eternelor labirinturi. 

Sortiți subjugării nebănuitului prezent suntem lipsiți de sfârșit sau începuturi.

Ne zbatem între oponența și cedarea contopirii cu ale naturii simple cursuri,
Depășiți într-o lume prea înceată decădem tăcuți în trecutul trăirilor noastre,

Iar amintirile vieții sfârșesc odată cu desființarea privirilor ridicate către astre.

Oh... amorule, nu e loc de sufragiu când vorbim de sentimentele umane,

Dragostea noastră nu încape doar într-o cutie și ambalaje de bomboane.

Nu e măruntă precum toate cunoștințele adunate din scripturile romane,

Ci e soră cu dimensiunea erorilor și a necunoașterii civilizației umane.

Iubirea nu e simplă, nici nu poate fi explicată prin consensul a ceva complex.

Natura se va ofili și iarăși va renaște, în ispita noastră de a desluși acest reflex.

Neînțelese sunt și vor rămâne firele dulcelor repetate romanțe, în acest context,

Iar poveștile neîmplinirilor lor vor fi greșelilor noastre cel mai prețios pretext.

Glod

Coexistăm în glodul nesfârșit al neștiinței și ignoranței,

Iar simplele nimicuri ne întrețin acea flacăr-a speranței.

Neputincioși ne potrivim vremelnic în idealurile romanței.

Să ne unim nimicnicia visând la infinit prin calea aroganței.

Mizerabilele cercuri sociale îmi fractalizează gândirea,
Dar să mă înece mizeria nu îmi voi curma răzbunarea.
Incercui societatea în ale mele incapacități, rasuflarea...
Ei o să sufere sigur de un astm ce-i va sugruma exaltarea.

Jegul dă nastere minților epidemic infectate
Și stăruie în eu până, ce trupul cere libertate.

Guvernarea tăiată, autonomia corpului se reîmparte.
Creșterea unei civilizații noi - cancerul are dreptate.

Suicidul paraziților intestinali confirmă protestele cu foamete.
Săracii au ajuns să moară de foame pentru cei ce mor de foamete.

Plantasem un cedru, dar i-au ars rădăcinile cu scrumul de la tigară.
Cerșetorii păzesc militărește fiecare supermarket și fiecare gară.

M-a mușcat o vulpe turbată și a murit după ce i-am tăiat padurea,
Iar căprioarele toate au scăpat în rai când am terminat sacrificarea.

Încălzirea globală săptămânal îmi contaminează televizorul,
Oameni nu vă impacientați la iarnă nu va mai degera poporul.

Nu te întrista, nu e vina ta. E o nemernică de amprentă ecologică.
Pentru carnea ta curge sânge și sevă din inocenta natură economică.

Multe rele s-au facut, dar fii pe pace Dumnezeu le va iarta pe toate,
Dar la intrarea în rai ai grijă să nu ajungi sa plătești TVA-ul tot în rate.

Aprindem lumini noaptea, orbească liliecii, ca să alungăm întunericul din comunitate.
Totuși, pe timp de zi de la atâta lumină nu ne mai sinchisim să ascundem inima plină de răutate.

Azi iar mi-am ajutat prietenii, le-am dat like si share, dar din dar de împărăția cerului o să avem parte.
Ieri iar nu am zâmbit nici unui om, dar am scos fasolea instinctiv când am auzit selfie din spate.

Iți plimbi bebelușul pe trotuarul de lângă stradă, uite tirul și tu pe acea trecere.
Franează mașinile, iar azbestul încins seamănă inconștiența noastră în tacere.

Spiritul antreprenorial al tinerilor cultivatori de furuncule și coșuri,
Extinde fosta fabrică, împarte chinurile, răspândește chimicele, dăruiește.

Esteticul e un zeu al vieții din zilele noastre moderne,
Te rog adâncește-ne iluziile cu chipurile noastre ”superbe”!

Preconcepțiile deluzorii ale judecăților în necunoștință de cauză
Ne fac oameni, norocul nostru că în final omul trebuie să moară.

O clipa afundat în dragostea unei zile cu soare mi-a redat torentul de speranță.
În cele din urmă se va extinde și ne va vindeca de defecte și de dulcea ignoranță.

Selena

Privim amândoi către cer, de s-ar duce norii;

Și așteptăm să o vedem, răsfirându-i călătorii.

Dar somnul se anunță și ne obosi privirea,

Iară noaptea, silitoare, ne aduse adormirea.

Lună plină - ce convergi ale noastre cugetări -

În ochii noștrii povestești din depărtate reflectări.

Basmele tale ne corup și ne pietruiesc cărarea;

Dar spectrul, ce îl trimiți, nu ne unește răsuflarea.

Căci tu ne minți, iar naivitatea ne ține în ceață.

Chipul tău e unul pentru toți și ne arată aceeași față.

Dar lumina, ce o reemiți, nu ne seamănă  într-o tulpină

Ci un trunchi ne tot desparte, în acel ram și acea rimă.

Serile se duc, nopțile – pe rând - se îndepărtează.

Doar ea rămâne între noi, cugetele ni le urmează.

Spune doar dacă distanțele ne țin departe

Sau e doar acest destin cel ce ne desparte.

Copiii muntelui

Pe două roți călătoresc, străbătând rotundul,
Și-o fac făr' să m-opresc, încercuind pământul.

M-aș fi oprit, repaosului jertfă, dar n-o găsesc.
Și totuși, când picioarele mă dor și obosesc
Atunci din vânt simt că ea mă cuprinde tare,
Iar respirația ei îmi cântă duios fără încetare.

Nu o văd, dar o privesc în îndepărtată zare.
Nu o ating, dar o primesc aproape în brațe.
Pângărită retina, apoi, mă scoate din visare.
Vântul mă dezleagă din a reverieei lungi ațe.

Dezemeticit mă îndrept spre înalte piscuri.
Pedalez neîncetat, amețind cele două discuri.
Cutreier cărări s-o aflu pe copila muntelui
Și am să o caut până și în peșterile ursului.

Chemare in Vafiunivers

Vino în vafilume!
Vino în vafiunivers!
Îți promit că o să te schimbi.
Îți promit că o să te pierzi.

Oriunde ai fi, oricât de departe,
Oricând ți-ai dori, orice zi orice noapte,
Doar închide-ți ochii și deschide-ți privirea.
De-ți lași tot trecutul și-ți uiți amintirea
Ai să-mi auzi chemarea într-un strigăt, într-o șoaptă:

În firmamentul pleoapelor e o poartă, ce te așteaptă.

Nu-ți trebuie vreo cheie sau pesemne vreo vrajă ocultă,
Nici rituri străvechi, rupere de lumea sau învățături emerite.
Dar e o naturii lege. O! tu dragă faptură, te rog de m-ascultă.

Oamenii se nasc și mor, dar ale lor gânduri sunt veșnic făurite.
Ele se nasc și ușor se ridică. Zboară! În lume, etern, fără să moară.
O! De vrei ca prin cuget nepieritor să trăiești
Pe-al tău întunecat eu tu trebuie să-l părăsești;
Făr' de firmitură de rău sau fărmitură nebună,
Făr' de impur, fie cu soare augur sau furtună.

Totuși, e o lege a naturii, de oameni ea poate fi încălcată.
Vicleana poartă te va primii lipsindu-te de lungă judecată.
Iar tu mieroasă ființă în timp, în vecie, de-un nimic vinovată
De ură, dispreț și rău într-un demon vei sfârși, încet infectată.

Ia un balot de paie c-un singur fir putred în mijloc.
În cele din urmă el se usucă înegrind un pumn de semeni.
Ia un balot de paie c-un singur fir putred în mijloc.
Acordă-i nemurire și peste ani mucegaiul va fi pretutindeni.

Răutate e contagioasă și crește-n lentoare,
Viața noastră se sfârșește înainte ca ea să ajungă prea mare.

Cugetă și alege, indiferent de ispită,
Dar ah! Cât e de mare, aș intra și eu într-o clipită!
Parcă văd...

Prin timp și prin spațiu nu ai să te mai rătăcești.
Îndepărtarea spre roș' de vrei ai să poți s-o oprești.
Iar marginile lumii îți vor creiona atent chipul,
Nebuloasele toate în ochii tăi o să-și verse nisipul.
Iar erupțiile stelare îți vor da căldura inimii,
Galaxiile poate pe buzele tale eternitatea o vor înmii.
Vise, dorințe, totul ai să-ți împlinești
Orice zi, orice noapte, tot ce-ți dorești.

Însă, tu doar spune da iubirii și acceptă-mi nemurirea.
Poate nu e salvarea omenirii, dar îți voi da și fericirea.

Paradoxul subconștientului

În lumina nearătată,

Irizație abisală adâncește-mă în ale tale constrângeri.

Și apoi aruncă-mă, toată.

Iris amorf arată-mi amorul și absolutul din ai tăi îngeri.

Mă ia cu frisoane, când mă gândesc la a universului imensitate.

Și, totuși, mă ambiționez să ajung, într-un final, să-i văd secretele toate.

Dar de m-aș coborî în eternitate, cât timp îmi va lua s-ajung în idealitate?

Echilibru și perfectibilitate,

Cu cât ale omului simțiri se întrec mai tare în complexitate,

Cu cât ale lor gânduri se îneacă mai puternic în diversitate,

Cu atât  și eu mă sfărâm, mai departe, în dorințe de imortalitate.

Colos.. oh, prea puternicule comos,

De ce nu mă lași să-ți ating inimile de foc?

Nu am să mă ard, nici ele să se stingă,

Doar sărută-mi suflarea atemporală râvnită.

Conflagrație de gânduri, intercalată cu nimburi,

Evoluția e un chin sau coroană de ...

Abateri de la existență

O, neagră-mi existență.

Egourile-mi dor de închisa ta-ți prezență.

Sumarul lipsului de covalescență

Rezumă-mi eul într-o sumbră emergență.

Senil din diafana dependență

Sustrag voios percepțiile cu aspră exigență.

Nihilismul mă apără de placida, ampla apartenență.

Sufragiul propriu ma înclina spre esență,

Dar ochii ce vad secătuiesc decăderea într-o grea carență.

Evoluția eului, ce m-a întrupat în substanță,

Mă întregește într-o formă, mă regăsesc în speranță.

Elocința subconștientului se aprinde cu flamă

Iar conștiența diformă de dânsa ia seamă.

Răstorn al stării dom și din cel voievod și domn

Prescriu că-n somn va trece din neființă în ființă de om.

Ferită e firea umană de cunoașterea absolută.

Dar cu a sa curiozitate la bază, de-ar fi așa ea ar fi pierdută.

Viața nu se trăiește, ea se omoară.

Dar măcar omoar-o încet: fie de dulce, fie de amară.

Fericirea e o stare de spirit, ce ia naștere din tine.

Incearcă să nu o ucizi și dă-o lor în cele din fine.

Nu uita să-ți uiți zâmbetul pe buze și pe bune

Ferice poți fi fie că plouă cu apă fie cu obuze.

Arhitectul

Din ceruri cad creioanele grămadă
Și cu negru-n foi dârele încep să roadă.
Din carbonul tors cu grație și migală
Răsadul structurilor transced în creație regală.

Suflul minții este marele dătător de viață,
Iar prin timp monolitul ni se ridică în față.
Veșnic pământul este al arhitectului teatru
Și prin rolurile sale-i dăruiește câte-un amfiteatru.

Acești vizionari spațiali, ce vorbesc același dialect,
Surprind fiecare detaliu și amănunțesc fiece' aspect.
Omul se naște și apoi adăpost își creează,
Ca din el alții să se nască și apoi să vază.

Societatea migratoare călătorea prin orizonturi,
Până își căpătase sensul și drumurile ei fronturi.
Atunci, din a imaginației girusuri
Și a contemplației adânci visuri,
Coborâră către firmament fațade, ziduri și-obeliscuri,
Să adăpostească toate neamurile sub artificiale piscuri.

Din șuvițele mamei Geea și a Soarelui lumină
Se ivesc randări, secțiuni, planșele dup-o cortină,
Ce de viforul chemării din nou de va fi trasă
Sufletele își vor spune: Bine ai venit acasă!

Monolog cu narațiune

Zambetul oamenilor călătorește prin comos,

Indiferent de om și cât o fi el de faimos.

Privirile primesc zâmbete și radiază la fel de frumos

Și apoi alte zâmbete se răspândesc pe cer și prin cosmos.

Clipele sunt frumoase, indiferent ce ai spune,

Zorii și razele pe retină oricum se vor compune.

Frunzele de cedru voioase se dezlănțuie

Și amintirile ce trec se țin într-o statuie.

Culmea e acoperită de mult aer și rațiune,

Iar gandurile din monolog formează o narațiune.    

Scăpare către neom

Dragoste, parfum, esență, un bărbat, o femeie și contopire.
Ceva, ruptură, răpire, întuneric, lumină, căldură, țipete și viață.
Trăiri, emoții, mamă, tată, ființă, fraged, afecțiune, vis și atingere.
Inconfort, straniu, amețeală, necunoscut, apăsare, orbire și neputință.

Dependent, hrană, nevoi, necesități, supraviețuire, obișnuință și drum.
Învățăcel, ani, știință, artă, cultură, eu, lume, hău, golul și scrum.
Amintire, dramă, neaparteneță, lipsul, străin, invadator și sacrificat.
Matur, putere, voință, scop, plan, privire, telescop, cercetător, vid și marcat.

Diferit, lumi, origini, spațiu, răspuns, lacrimi, dor, soluție, zbătaie și oportunist.
Antrenament, trup, minte, suflet, pregătiri, ani ascendență, reprezentant și selectare.
Echipaj, internațional, rachetă, eveniment, numărătoare, foc și belicist.
Zbor, turbulență, adrenalină, pericol, desprindere, rapiditate și zare.

Imponderabilitate, închidere, stație, plutire, program și ferăstruică.
Radiație, gene, ADN, timp, pericol, întoarcere și cancer.
Sentiment, apartenență, tranziție, evoluție, împotrivire și fugă
Deviere, orbită, navă, singurătate, moarte? Îmbrățisare și semincer.

Degenerare? Lovire, continuu, slăbire, simțiri, trăiri, căldură și endoterm.
Lumină, particule, cosmic, întunecat? Bătaie, spirit, suflet, spectru și cântare.
Celule, nemultiplicare, dizolvare, elemente, răni, agonie și infern.
Transformare, mutație, materie, suflet, astral, exterior și implantare.

Ropote, gol, clipe, plin, putere, legătură, regăsire, țipete, scurt și ceva.
Periodicitate, origini, împlinire, amintiri, pierderi, șoapte și regăsire.
Antimaterial, neutru, nefăurit, nesfărșit, finit, aproape și altceva
Rupere, suferință, luptă, ascedere, moarte, bucurie și reîntoarcere.

Artistul

Lasă-ți capul pe-o parte, deschide un ochi și trântește ușa.
Mergi, dar stai pe loc, prin colțurile încăperii
Pân-ai să crezi, în pofida evadării,
Că stai pe loc și mergi cu capul drept și-un ochi închis spre ușă.

Atunci leagă-te de cel mai apropiat astru
Și plimbă-te pe cer, cu sâmburele albastru.
Strănută de răceală și înghite sănătatea
Ca obosiții muci să-și cunoască castitatea.

Lovește pamblicile, ce atotputernice-ți bântuie gândirea.
Curcubeele oblice nu-ți vor mai străbate amintirea.
Dar scoală-te, țipă, zgârâie geamul, spune-le tot.
Dă vina pe clipă, pe erogen, pe oxigen si azot.

Căci dac-or să te creadă... tu speri c-ai să poți
Să scapi de incintă și crezi că-n libertate ai să-noți?
Fostul nebun... nebun nu mai este!
Nebună e lumea! A fost o poveste!

Uite... totuși cum, iarăși, vine ne buna,
Aceeași pastilă, aceeași dramă: nu vreau, nu am nevoie, nu pot.
Nu doare, e cald, comod și mâncarea e bună
Dar... ești om și-n om tu nu poți să arăți că mințile-ți pot
Fi normale, ca ale celor din jur
La fel ca cei care te-nconjur...

Se scarpină-n nas, mai trag o beșină
N-au manierele tale din copilărie la cină.
Ei... ăștia, ce-ți fac vizite, ce-ți scriu scrisorile pe-un loc,
Pun întrebări, se miră, sunt calmi și reci
De gheața nu le-o stinge nici fierbintele foc.

Îți dau o palmă... nu cu mâna, ci cu mintea.
Iar tu dresat acuma, îți dai una... nu cu mintea, ci cu mâna.
La o vizită o dată chiar ai și plâns
Eram acolo cu tine, cu verii și nepoții, chiar și vecinii de scară au venit să te vadă
Cu toții eram lacrimile ce în poală să-ți cadă.
Dar.. micul terestru, ce te mângâia din privire
Înduioșat, ca toți restu, îți spune că nu-ți va mai putea da acum drumul.
Vrea să aibă grijă de tine, să te vindeci complet, să aibă de știre
Că acum ești bine, ești blajin, fără impulsuri,
Și abia apoi să te lase să îți iei drumul.

Peste ani, peste politici eșuate, ce tu nu le mai înțelegi
Schimbate sunt toate!
Respiri, ca odinioară, aerul curat
Și pasiv, nu te rușinezi de timpul, ce ți-a fost furat.

Te orientezi și dai să mergi acasă, dar îți aduci aminte
Că de trei zile, uiți amintirea că nu mai știi să mergi acasă.
Îți iei notițe, le memorezi, le pierzi..
Le rescrii și le uiți, rememorezi
Și iarăși te uiți
Că tu ești autor! Poate chiar actor!

Că... doar tot romanul ce-l scrii arată o rezistență
Că acel conștient, în urma spălării, mai are aderență.
Te resemnezi, și nu pe actele cedării proprietății
Că pe alea le-ai semnat o dată în fața autorității.
Te resemnezi cu gândul. Te duci la teatru,
Imiți cuvântul și după patru
Te duci în spatele cortinii, singur cu vântul, încetul dai farmec expresiei gândirii.

Te lovește paznicul, să te urnești din loc.
Totuși, doar cu inima-n loc
Continui, învățat cu blajinul:
"Să vină directorul, să ia un loc.."
Prăjina, firește, o face și pe asta
Chemând pe dumnealui să-și vindece odrasla.

Venit, emeritul, cu gravă arsură de calm că-și irosește timpul
Se lasă fascinat de iminentul act, căruia i-ai aprins tot ritmul:
"Ești divin! Ești o artă pură! Nici Amza Pelea nu expunea o asemenea cotitură.
Dar hai.. mâine e spectacol, vii și-n fața tuturor dai duhului miracol."
Îți păstrezi convingerile, te vizualizezi al lumii oracol
Prin care s-arăți viitorul fiecăruia în vastelei posibilități.

Duminică, spre seară, pășești pe-un lemn trosnind ca-n flacări
Și te așezi cu spinarea pe-un scaun de gheață, cu publicul singur în față.
Lași domolul deoparte și deschizi amenințând pe sfintele parcări
Ale rațiunii umane că tu la nevoie te sacrifici de față
Întregii oaste de dușmani, ce atentează la liniște și pace.
"Da...! Tu și care armată? Ce crezi omule că ai să poți face?"

Începi să plângi, să plutești în oceanul de lacrimi și atunci
Cu degetele-ți arăți către oastașii tăi în tunici
De tensiune superficială, intracraniană, că tu cu a lor putere
Poți să corodezi orice armură, orice suflet, prin a lor durere.
"Nu voința te îndeamnă către calea ta cea dreaptă
Ci nepuntița în schimbare de la drumul așezat pe-o linie dreaptă."

Minereu de patrie

Curg râuri din dealuri către vale
Curgând aur, ce din munți răsare.
Din codri și câmpii
Ducă-se toți cei argintii.

Rătăcesc în aval de graniță
Rătăcind în amonte de țară.
Din coaste și ceruri
Ducă-se toți cei aurii.

Lanurile din loturi nu o să se mai scoale,
Beciurile fi-vor bătucite de tezaurile goale.
Dar aurul, în continu, se va tot naște
Până când bradul verde nu-l vom mai cunoaște.

Vântul bate dinapoi
Îi luăm pe toți, lăsând pe noi.
Vântul bate dinainte
Venim cu toți' la osemite.