Privim amândoi către cer, de s-ar duce norii;
Și așteptăm să o vedem, răsfirându-i călătorii.
Dar somnul se anunță și ne obosi privirea,
Iară noaptea, silitoare, ne aduse adormirea.
Lună plină - ce convergi ale noastre cugetări -
În ochii noștrii povestești din depărtate reflectări.
Basmele tale ne corup și ne pietruiesc cărarea;
Dar spectrul, ce îl trimiți, nu ne unește răsuflarea.
Căci tu ne minți, iar
naivitatea ne ține în ceață.
Chipul tău e unul pentru toți și ne arată aceeași față.
Dar lumina, ce o reemiți, nu ne seamănă într-o tulpină
Ci un trunchi ne tot desparte, în acel ram și acea rimă.
Serile se duc, nopțile – pe rând - se îndepărtează.
Doar ea rămâne între noi, cugetele ni le urmează.
Spune doar dacă distanțele ne țin departe
Sau e doar acest destin cel ce ne desparte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu