Arhitectul

Din ceruri cad creioanele grămadă
Și cu negru-n foi dârele încep să roadă.
Din carbonul tors cu grație și migală
Răsadul structurilor transced în creație regală.

Suflul minții este marele dătător de viață,
Iar prin timp monolitul ni se ridică în față.
Veșnic pământul este al arhitectului teatru
Și prin rolurile sale-i dăruiește câte-un amfiteatru.

Acești vizionari spațiali, ce vorbesc același dialect,
Surprind fiecare detaliu și amănunțesc fiece' aspect.
Omul se naște și apoi adăpost își creează,
Ca din el alții să se nască și apoi să vază.

Societatea migratoare călătorea prin orizonturi,
Până își căpătase sensul și drumurile ei fronturi.
Atunci, din a imaginației girusuri
Și a contemplației adânci visuri,
Coborâră către firmament fațade, ziduri și-obeliscuri,
Să adăpostească toate neamurile sub artificiale piscuri.

Din șuvițele mamei Geea și a Soarelui lumină
Se ivesc randări, secțiuni, planșele dup-o cortină,
Ce de viforul chemării din nou de va fi trasă
Sufletele își vor spune: Bine ai venit acasă!