Dragostea mea și amorul tău

E în mine și în tine, conștientizăm cum imponderabil ne acaparează trupul.

E străin de ale nostre ființe și totuși sălășluiește în ale noastre obscurități.

Nu e vreun caz de vindecare sau leac ce ne-ar putea dezlănțui corpul.

Nu e ofrandă pentru care el intențiile să și le risipească în sincerități.

E o flacăra nemărginită înrădăcinată în torentul eului nostru.

E o lume paralelă transcendentă prin întreg universul vostru.

Nu mai există loc sau clipă să nu ne fisioneze în fine frânturi.

Nu mai e cale să ne adăpostim de șuvoiul eternelor labirinturi. 

Sortiți subjugării nebănuitului prezent suntem lipsiți de sfârșit sau începuturi.

Ne zbatem între oponența și cedarea contopirii cu ale naturii simple cursuri,
Depășiți într-o lume prea înceată decădem tăcuți în trecutul trăirilor noastre,

Iar amintirile vieții sfârșesc odată cu desființarea privirilor ridicate către astre.

Oh... amorule, nu e loc de sufragiu când vorbim de sentimentele umane,

Dragostea noastră nu încape doar într-o cutie și ambalaje de bomboane.

Nu e măruntă precum toate cunoștințele adunate din scripturile romane,

Ci e soră cu dimensiunea erorilor și a necunoașterii civilizației umane.

Iubirea nu e simplă, nici nu poate fi explicată prin consensul a ceva complex.

Natura se va ofili și iarăși va renaște, în ispita noastră de a desluși acest reflex.

Neînțelese sunt și vor rămâne firele dulcelor repetate romanțe, în acest context,

Iar poveștile neîmplinirilor lor vor fi greșelilor noastre cel mai prețios pretext.