Habar nu ai de cine esti si ce-ai sa ajungi de fapt,
Nici ce incercari sa treci sa intelegi cat esti de apt.
Caci tremuri tu, copil crescut - acum om mare, in aceste vremuri,
Cautand neincetat, uitand părinti, mereu dupa tacute trenuri.
Pășesti pe alte urme, drumuri, cai, carari ascunse in noapte.
Adeseori, prea mult se prea si poate, dupa straine soapte.
Pasesti agale sau chiar alert, caci poate poate, sa iti gasesti o cale.
Dorind a urca pe munti - sa parasesti fantoșa ce ar ramane in vreo vale.
Cu ochii-n departari mereu ai tot cercetat culorile - lumina.
Cercetezi si acum cu greu, nu-i vorba altfel, sa gasesti cumva umila.
Enigma, ce nu te lasa in veci plebeu si singur a te intoarce.
Tu sa tot calatoresti mereu, pân ce de clipe-n fine te vei stoarce.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu