Pășesc din inerție, în spate să îmi las umbra - pe o stradă de nuci înconjurat.
Privesc din reflex, dincolo de orizont de aș putea să trec - îndepărtărilor furat.
Presimt din experiență, toamna frunzele au să cadă - frunzele în al lor picurat
Mi-au spus cândva. Ce mi-au spus de fapt?
Ramurile se zbat. Nucii cântă mut, atât de mult, ei, îmi vorbesc - făr de cuvânt.
Ramele de nuc sunt vii. Pământul murmură, atât de surd, e același clasic jurământ.
Rădăcinile smerit răzbat. Imortal, un peisaj rămâne timpului - trecutului mormânt.
Mi-au spus că toți vor arde. Vor arde în focul cel mai sfânt.
Frunzele sunt ruginite. Strada e plină sub pasul meu agale, ce în liniște îl aștern.
Presimt din abis de ființă, în a minții chibzuință, presimt că-s un liber subaltern.
Privesc din reflux, e o armonie-n firmament, un lied de neșters, ce răsună etern.
Candva mi-au spus, nu cred să-mi mai fi spus.
Să fi fost un răsărit? Să fi fost doar un apus?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu