Suicid/Detașare/Extaz

Suicid

Zgomotul în învălmășeală îmi constrânge mintea.

Înăbușirea gândurilor, când inima-mi mințea,

Mă împinse către margine și pe cărarea grea.

Am să fac din nou ca pietrele să îmi oprească prăbușirea.

Zbuciumul în agitație îmi suprima liniștea.

Spuza tâmplelor, când fruntea îmi fierbea,

Mă iscodise către nisip și unde curge Dunărea.

Am să fac din nou ca apa sa îmi potolească aprinderea.

Zarva în nodul gâtului îmi inhiba curajul.

Carența inimilor, când îmi sporea clivajul,

Mă izbăvise către uitare și unde crește dozajul.

Am să fac din nou ca dependența să îmi adoarmă personajul.

Zăpușeala în privire îmi osândea calmul.

Inaptitudinea ochilor, când îmi propășea chinul,

Mă izgoni către ascuțit și ce lovește ciocanul.

Am să fac din nou ca lama să îmi dezinfecteze filmul.


Detașare

Tremur, transmit tacit trecutul în trepidații.
Vibrez, vindec vădit vinovăția în vibrații.
Oscilez, observ obscur oroarea în oscilații.
Făuresc, farmec falnic faptele în fluctuații.

De mult am început să constat doar hăul ce mă înconjoară,
Dar abia după sfârșit am reușit să eman lumina interioară.

Acum văd limpede: nu contextul era cel care mă omoară,
Ci lipsa acceptului că ce e în juru-mi nu mai era ca odinioară.

Crescut-am contra vicisitudinilor vieții.
Cunoscut-am de-a rândul oamenii și straturile gheții,
Câtă dezolare cunosc ei, câtă ură ninge - le adună nămeții.
Mă întrista supărarea lor, mă întrista și fericirea.
Cautat-am sensul dreptăților, cautat-am pieirea.

Nu e loc de scăpare, nu e vreun mers închinat ca vers de schimbare.
Nici vreun război de dus sau eroi de tranșat - spre unica eliberare.
Nu e vreun rost de zis de ultimii dintre noi dați la corbi de mâncare.
Totul e doar un nimic și e tot ce avem și ce ne macină cel mai tare.


Extaz

Oh..
Precum adierea ușoară a vântului simțită într-un oarecare colț de codru într-un hamac,
Precum bătaia Soarelui prin nori răzleți dezvelind bogatele culori ale unei flori de mac,
Precum cântecele nesfârșite ale turturelelor și ale naturii, ce răsună atunci când tac,
Precum atingerele tandre și sărutul bogat ale unei iubite răscolind fluturii-n stomac,

Așa-m să aștept fiece gând, fiece fapt - oricât de blând, oricât apt-
ce mi-a fost dat să-l simt, ce mi-a fost dat să-l ca't.

Așa-m să-l iau or de e sfânt, or de e drac - oricare avânt, oricare atac-
ce mi-a fost dat să aștept, ce mi-a fost dat de drept.

Reaprinde flama ce m-a făcut să fierb,
Sau o reaprind eu și-o admir superb.
Îi decojesc flacăra și focul acerb.
Îi zmulg sâmburele precum un necopt și un imberb.
Regret toate predicile și străvechiul proverb.
Și-l înghit, închizându-l cu ochii-mi blanjini de cerb.

Trait-am printre oameni, cât am trăit? - Și era să pierd-
Acum trăiesc în Univers și făr' să rătăcesc în el.. mă pierd.